Ne vorbesc părinții Bisericii

În orice timp istoric, au fost, sunt și vor fi oameni care se deosebesc de ceilalți prin înalta lor cugetare, doresc ceva mai mult, simt că trebuie să mai existe ceva dincolo de realitățile acestei vieți, vor să intre mai mult în cunoaștere, doresc să filosofeze toată viața. Este foarte bună această dorință de a cunoaște, însă, având în vedere subiectivitatea umană, se poate greși.
La origini, această denumire de filosofie a fost potrivită cu scopul ei. Însă, cu timpul, s-a denaturat. Azi se constată o oarecare diferență între numele disciplinei și disciplina în sine.
Până la venirea lui Hristos, filosofia [iubirea de înțelepciune] era firească, omul căuta și iubea înțelepciunea, cu toate că, de multe ori, era confundată realitatea cu irealitatea, însă căutarea era justificată.
Odată ce a venit Hristos pe Pământ, El ne-a arătat înțelepciunea cea adevărată, ca să nu mai bâjbâim în mii de subiectivități. Ne-a spus că El este Calea, Adevărul și Viața, El este izvorul acestei mult dorite înțelepciuni. Ne-a oferit cel mai mare privilegiu pe care l-a avut vreodată omenirea, acela de a găsi înțelepciunea în însuși izvorul acesteia, în Dumnezeu.
Cea mai fidelă acestei oferte și acestui privilegiu a rămas teologia. Cuvântul „teologie” vine din grecește, respectiv din „theos” – „Dumnezeu” și „logos” – „cuvânt” sau „știință”. Deci, teologia este știința care vorbește despre Dumnezeu.
(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile și incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997, pp. 86-87)