Ne vorbesc părinții Bisericii

Unii spun: „Cred că Dumnezeu mă va ajuta”, dar pe de altă parte încearcă să adune bani ca să nu se lipsească de nimic. Aceștia Îl jignesc pe Dumnezeu, pentru că nu se încredințează pe ei înșiși voii Lui, ci banilor. Dacă nu vor înceta să iubească banii și să-și pună nădejdea lor în ei, nu-și vor putea pune nădejdea lor în Dumnezeu.
Nu spun ca oamenii să nu aibă o economie pusă deoparte pentru ceasul de nevoie, ci să nu-și pună nădejdea lor în bani și să nu-și dea inima lor banilor, pentru că altfel Îl uită pe Dumnezeu. Cel care face planuri personale, fără să se încreadă în Dumnezeu, și spune după aceea că așa vrea Dumnezeu, acesta își binecuvântează lucrul rău în mod diavolesc și se chinuiește mereu. Noi încă n-am înțeles puterea și bunătatea lui Dumnezeu. Nu-L lăsăm să ne guverneze ca un Stăpân, și de aceea ne chinuim.
La Sinai, în sihăstria Sfintei Epistimia unde locuiam, apa era foarte puțină. Curgea câte o picătură dintr-o stâncă înlăuntrul unei peșteri, la vreo 20 de metri depărtare de sihăstrie. Am făcut un bazinaș și se adunau 3 litri de apă în 24 de ore. Când mă duceam să iau apă, puneam bidonașul să se umple și spuneam Acatistul Maicii Domnului. Îmi udam puțin cu mâna numai fruntea, pentru că aceasta mă ajuta – îmi spusese un medic să fac lucrul acesta – luam puțină apă ca să am de băut, după care adunam puțin într-o tinichea pentru păsărele și pentru șoarecii pe care îi avea sihăstria. Apa aceasta era și pentru ca să-mi spăl câte ceva etc. Ce bucurie, ce recunoștință simțeam pentru această puțină apă ce-o aveam! Slavoslovie, pentru că aveam apă!
Când am venit în Sfântul Munte și am stat pentru puțin timp la Schitul Ivirului, acolo era multă apă, deoarece locul era către soare. Era un bazin care se umplea, iar apa curgea pe deasupra. Uhuu, îmi spălam și picioarele, și capul…, dar n-am mai avut acea mângâiere. La Sinai mi se umpleau ochii de lacrimi de recunoștință pentru puțina apă ce-o aveam, în timp ce în Schit n-am mai simțit aceasta din pricina apei îmbelșugate. De aceea am plecat și am locuit la vreo 80 de metri mai departe, unde aveam o cisternă mică. Cât de repede uită omul și se pierde cu belșugul!
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul 2. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 284-285)