Ne vorbesc parintii Bisericii

De ce iubirea noastră-i fărâmițată? De ce uneori iubim și alteori urâm? De ce pe unii îi iubim mai mult și pe alții puțin? De ce pe unii nu-i iubim deloc? De fapt, adevărul este că noi nu suntem nici în iubire totdeauna, nici în ură totdeauna, ci suntem undeva la mijloc, între iubire și ură. Mulți dintre oameni sunt, deci, indiferenți. Față de mulți oameni suntem nepăsători. Sunt unii pe care-i respingem nu pentru că-i urâm, dar îi ocolim, n-avem treabă cu ei, suntem dezinteresați față de ei. Asta ne este starea noastră generală. Dar nu asta vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea o angajare cu iubire față de toți oamenii, în măsura în care putem. Dar de ce nu putem? Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „iubirea cea adevărată este născută din nepătimire”. Numai cel nepătimaș, numai cel care-a depășit pătimirea, numai cel care a ajuns să fie dezrobit de patimi, numai acela este, de fapt, iubitor după poruncă, Îl iubește pe Dumnezeu mai mult decât orice și pe aproapele ca pe sine însuși.
Dar la pătimire cum se poate ajunge? Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune așa: temelia este credința în Dumnezeu. După credință, vine frica de chinurile veșnice, frica de iad, după care urmează înfrânarea. După înfrânare urmează răbdarea. După răbdare urmează nădejdea și după nădejde urmează nepătimirea. Sfântul Ioan Scărarul spune că „nepătimirea este cerul cel de pe pământ și este învierea sufletului înaintea învierii celei de obște”. Nepătimirea este adusă în suflet de grija de a sluji lui Dumnezeu în toate ale noastre. Și după nepătimire vine iubirea. Iar iubirea este dovada nepătimirii.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătățire sufletească, Editura Agaton, pp. 389-390)