Ne vorbesc părinții Bisericii

Îmi prescriu post limbii spre a o desprinde de obiceiul grăirii în deșert și spre a grăi cu grijă doar acele cuvinte care limpezesc calea venirii Tale. Și mi-am impus postul asupra grijilor mele pentru ca el să le poată alunga precum vântul împrăștie ceața, ca nu cumva ele să se interpună între mine și Tine și ca nu cumva să-mi întoarcă din nou privirea spre lume.
Iar postul mi-a adus în suflet liniște în fața lumilor necreate și create, și smerenie față de oameni și creaturi. Și mi-a picurat curaj în mine, de felul celui pe care nu l-am cunoscut vreodată pe când eram înarmat cu tot felul de arme lumești.
Care era nădejdea mea înainte de a fi început să postesc, în afară doar de o altă poveste spusă de alții și care trecea din gură în gură?
Povestea spusă de alții despre mântuire, prin rugăciune și post, a devenit a mea. Postul fals însoțește falsa nădejde, întocmai precum lipsa postului însoțește lipsa de nădejde. Dar întocmai precum o roată se învârte în spatele altei roți, tot astfel adevăratul post urmează adevăratei nădejdi.
Ajută-mă, Doamne, să postesc și să nădăjduiesc cu bucurie, căci Tu, Prea Veselul meu Praznic, Te apropii de mine cu zâmbetul Tău strălucitor.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, p. 86)