Ne vorbesc părinții Bisericii

„Acela se înfățișează pe sine lui Dumnezeu pildă de virtute – dacă e îngăduit să spunem așa – cerând Celui ce nu poate fi imitat, să-l imite pe el, zicând: «și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri».
El roagă adică pe Dumnezeu ca, precum a fost el oamenilor, așa să-i fie și lui, Dumnezeu. Deci dacă, precum a iertat el greșelile celor ce i-au păcătuit lui, vrea să i se ierte și lui din partea lui Dumnezeu, e vădit că, precum Dumnezeu iartă fără patimă pe cei ce-i iartă, la fel și el iartă celor ce i-au greșit, arătându-se fără patimă față de cele ce i s-au întâmplat.
El nu îngăduie nici unei amintiri supărătoare să se întipărească în minte, ca să nu fie dovedit că sfâșie firea prin înclinarea voii, dezbinându-se de vreun om, om fiind și el. Poate de aceea vrea Dumnezeu să se înfăptuiască mai întâi împăcările între noi; nu ca să învețe de la noi să se împace cu cei ce I-au greșit și să ierte pedeapsa multelor și înfricoșatelor fărădelegi, ci ca să ne curețe pe noi de patimi și să se arate că dispoziția celor iertați conlucră bucuros cu harul”.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. II, Editura Humanitas, București, 1999, pp. 330-331)