Ne vindem prezentul la preț de nimic

Mâhnită, acesta este cuvântul care descrie cel mai bine ceea ce simt acum. Mă uit în jur și în propria ogradă și constat, cu gust amar, că uităm mult prea ușor să trăim. Să trăim frumos. Iertați-mă dacă nu faceți parte din categoria pluralului la care scriu, dar știu sigur că nu sunt singura.
Alergăm, suntem într-o goană nebună după ceva sau cineva, o diplomă nouă, o mașină hibrid, un…, o…, un…, o…, până când și oamenii intră în aceeași categorie, un altul, o alta. Tot ce a fost poartă titlul de apăsător, bine c-am scăpat, a trecut și ziua de azi, uneori nici prin cap nu ne trece să mulțumim. Că am învățat, chiar dacă a durut. Că am crescut. Că nu am făcut mai rău…
Nu ne ocupăm de acum pentru că suntem prea prinși în ce va fi, deși habar nu avem ce ne așteaptă. O mie de visuri sau o mie de gânduri, care mai negre, și poate că nici nu vom prinde ziua de mâine… Ideea asta, că avem o singură viață, să o trăim la maxim, ne distruge puțin câte puțin. Pentru că țintim spre acest maxim și uităm să mai trăim. Prezentul nu este al perfecțiunii, așa că mulți îl renegăm. Dar altul nu avem și, de fapt, ne irosim pe noi în fiecare clipă în care ne refuzăm realitatea în care trăim.
Crezi că ești fericit în confortul tău? Crezi că nu ai nevoie de nimeni și de nimic, împlinirea de sine nu ți-e cumva toxică? Ai impresia că dacă schimbi locurile, precum schimbi oamenii, poți să scapi de tine, de lumea în care trăiești? Ești sigur că nu vrei să îți dai o șansă reală la fericire? La iubire? Pentru că, vedeți, toate se amestecă și se întâmplă așa atunci când ne lipsește orizontul.
Orbecăim, pentru că nu știm încotro ne îndreptăm. Ne ținem de puterea noastră, și nici măcar când nu o mai avem nu acceptăm că nu e asta totul. Judecăm, ne mâniem, ne răzbunăm. Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că nu are nici o importanță că tu nu crezi în Dumnezeu, pentru că El crede în tine, El există, oricum. Întrebarea e: când ai ales tu să nu mai ai nevoie de El?
(Nicoleta Bunduc, sursa: Doxologia.ro)