Ne suflă Siberia în ceafă?

Citesc, de Sfântul Ioan, un sondaj realizat în UE. Cică britanicii, cei mai mulți, se dau de-a rostogolul să iasă din clubul celor 28, care le-ar prejudicia din interese și i-ar aduce la o linie comună de trai bun/trai prost. Românii, mai ales cei vreo trei dacă nu patru sau cinci milioane care robotesc din greu pe afară, inclusiv cei care ”muncesc” să scuture și să ușureze buzunarele confraților unioniști, nu vor să iasă nici bătuți. Suntem în sfârșit și noi pe un loc fruntaș în Uniunea Europeană – ocupăm primul loc la cei care nu vor. Nu vor să plece, nu vor să se destrame UE, nu concep viața fără luminoasa înfrățire.
Că punem preț uriaș pe Uniune nu știam, auzind destui cârcotași. Că nu ne-am trimis acolo cele mai strălucite minți, iar e o dovadă de tratare în semibășcălie a Clubului Select, cum tratăm noi multe. Păi dacă inventariem trecutul și dăm de EBA, copilă semianalfabetă a Dâmboviței natale, care ne-a reprezentat cu onoare la Bruxelles, dacă-l găsim în pozele de pe pereți ale Parlamentului Europei pe Becali, persoană onorabilă, de altfel, dar i-a trebuit nițică pârnaie spre a se descoperi scriitor, pe… Mai sunt. E asta dovadă că vrem în UE morțiș? Nu. Dar sunt altele care arată că n-am putea fără. Amicul meu, profesorul, crede că fără UE suflă iar Crivățul Siberiei peste noi, de care britanicii n-au prea auzit. Apoi, tot britanicii, colonialiști prin fire – și India ajunsese colonia lor parcă – n-au a se teme decât de autodestrămări. UE? Cum să stai la masă cu Bulgaria, care nu știe să țină furculița în stânga și cuțitul în dreapta și cu România care scoate cu deștele musca picată în ciorba de fasole? Ce dracu, ne dăm cu plebea, stăm la masă cu mucoșii? Deci, amicul meu, dascălul, e convins că de frica Siberiei care se apropie iar de noi, pâș, pâș, am devenit atât de înfocați proeuropeni, nu că ne-ar da ăia mare brânză.
Azi e Sfântul Ioan sau Ion. Mi-am sunat și eu vreo doi prieteni. Niște Ioni sunt în pământ. Mi-l aduc aminte de nea Ion Brădeanu. S-a întors din război, al doilea, cu un picior de lemn. Al lui fusese retezat de o ghiulea fix din șold. Eram prieten și coleg de clasă cu Nicu, fiu-său, pe care l-a făcut în 1948, având un picior mai puțin, cu țața Veta, femeie frumoasă care s-a bucurat că a revenit de pe front, chiar dacă împuținat cu un picior. Altele erau la locul lor. Mâinile, de pildă, au muncit din zori și până noaptea de a ridicat casă fiului. Prima treabă a mâinilor dimineața era să lege – am asistat și eu înfiorat de câteva ori la munca asta – niște hamuri pe șold și niște curele și să strângă bulumacul de lemn potcovit jos ca la cai, cu ceva metalic. Terminând de pus piciorul unde fusese cel lăsat pe Don, nea Ion Brădeanu înhăma calul la căruță și pleca la deal, la fân, la vie, la… Altădată, la cimitirul din sat, când ai mei o îngropau pe străbunica Marița, au greșit nițel perimetrul gropii și au dat de un schelet, al unui alt Ion, văr cu ea, mort în primul război. Din el se vedea cel mai tare piciorul din lemn cu tijă metalică. Lemnul, din esență tare, nu putrezise de tot. Și fratele mai mare al tatei, Ion Avramescu, ar fi trebuit să-și serbeze azi ziua onomastică. Bunicul și bunica l-au tot așteptat să vină din Cehoslovacia, de unde aveau ultimul semn că a fost rănit. A venit câțiva ani mai încolo după război, cu niște schije în gât și picioare. Era absolvent de Academie de Studii Economice și le-a purtat cu el, schijele, toată viața. Apoi s-a dus și el de tot.
Toți Ionii ăștia nu mai pot participa la sondajul făcut de un institut european. Probabil că ar fi vrut, spre deosebire de englezi, să rămânem în UE. De ce? Gândind ei, judec poate greșit, că astfel nu-și vor mai pierde câte un picior pe Don, prin Tatra, că va fi pace în Europa și în lume, că România nu va mai fi mereu graniță de donat țurloaie și materie primă pentru amputări.
Ne suflă Siberia în ceafă? Nu cred. Ne suflă mai multe siberii, iar noi ne arătăm mereu ușori ca fulgul, gata să ne lăsăm plimbați de vânturile istoriei. La mulți ani Ionilor și, celor care nu mă auziți, fie-vă țărâna ușoară!