Istoria e istorie. Ne place, nu ne place, asta e! „Ce este istoria fără politică – se întreba Manzoni – o călăuză care merge, merge, fără a avea pe nimeni să-i arate drumul și, prin urmare, se ostenește în zadar. După cum politica fără istorie e ca unul care merge fără călăuză.” Chiar în această ordine de idei a publicat recent o carte de mare interes istoricul ieșean Gh. Buzatu, intitulată, simplu „Nicolae Ceaușescu” și ornată, în deschiderea celor 750 de pagini, cu știuta fotografie „într-o ureche”. Informația este pur și simplu copleșitoare, iar elocvența documentului aproape că face inutile comentariile specialistului: evenimentele evocate ne-au marcat tuturor viețile și-s parcă prea apropiate pentru a le considera istorie. Dar asta sunt, iar documentele secrete scoase acum la lumină nu fac decât să demonstreze cât de neinformați am fost și cât de diferită era imaginea publică oferită de comunicatele oficiale față de realitatea politică obiectivă și netrucată.
Iată, de pildă, două stenograme. Prima consemnează discuțiile de la Beijing (iunie 1971) dintre Ceaușescu și Mao Zedong. Liderul român a izbutit să țină piept unui Mao delirant, obsedat de fantoșe și risipit în alegorii puerile. Dacă printre consecințele acelei vizite nu s-ar număra și tentativa de implementare la noi a modelului cultural-propagandistic chino-coreean, dialogul de la Beijing ar putea rămâne în istorie ca o remarcabilă mostră de abilitate politică: Ceaușescu, sub aparența că-i „cântă în strună” marelui Mao, și-a susținut cu tenacitate punctele de vedere, izbutind să ducă acceptabil până la capăt o discuție care, pe ici, pe colo, lăsa impresia alunecării în absurd. Merită citită rând cu rând (pag. 280-286).
Și mai interesant este Compendiul întâlnirii și tratativelor purtate în Crimeea de Brejnev și Ceaușescu (aug. 1977). A fost o înfruntare extrem de dură, mai ales pe tema Basarabiei, în timpul căreia Ceaușescu n-a bătut nici o clipă în retragere; dimpotrivă, a ripostat energic și totdeauna argumentat, dovedind, alături de o demnă atitudine națională (să-i spunem „naționalistă”?) foarte buna cunoaștere a chestiunii în toate articulațiile ei intime. Cum nu putea să emită direct pretenții teritoriale, liderul român încerca barem să obțină recunoașterea alipirii ilicite a Basarabiei în 1812. Riposta cinică a lui Brejnev: „Țarismul urmărea scopuri de cotropire, dar, în afara lor, aspirații nobile și obiective de izbăvire a popoarelor de sub jugul turcesc, extrem de reacționar, și alipirea acestora la societatea social-economică și culturală rusă, mai progresistă în acea vreme. (…) În comparație cu iadul turcesc, această «închisoare a popoarelor» (Rusia, n.n.) era un rai.” O astfel de argumentare ar fi putut justifica la fel de bine cotropirea a jumătate din sud-estul european! Ceaușescu: „Nu vom fi niciodată de acord cu ideea și nu vom recunoaște niciodată că există o oarecare națiune și limbă moldovenească separate.” Brejnev: „Dumneavoastră ați fost la moldoveni și v-ați putut convinge că ei există în realitate.” Ceaușescu: „Da, am fost, dar ei au vorbit cu mine românește.”
Într-un alt moment al discuției, Ceaușescu a remarcat: „Până și Eminescu, adept înverșunat al unirii Moldovei și a Munteniei, care întotdeauna s-a considerat român, este fondatorul poeziei române (moderne, n.n.), a făcut mult pentru dezvoltarea limbii și literaturii române, moldovenii îl numesc moldovean.” Aici, Brejnev a rămas fără replică. A intervenit Potapov, șeful Sectorului România la CC al PCUS: „Dorințele românilor pot da naștere unor consecințe dăunătoare. Ele pot genera dorința altor țări europene, vecine ale României…” Ceaușescu a ripostat imediat: „Pe cine aveți în vedere, pe unguri?” Potapov a dat, diplomatic, înapoi: „Nu am pe nimeni concret în vedere, da-i inutil să răscolești trecutul.”
Observația finală a lui Potapov (care a redactat Conspectul): Ceaușescu „își exprimă destule de precis și cuprinzător opiniile, care erau similare concepțiilor promovate de istoriografia română contemporană. Se creează impresia fie că le studiază meticulos, fie că participă la elaborarea lor (…), cunoaște bine esența problemelor abordate.”
Ne place, nu ne place, chiar așa era.
