Ne autodistrugem?

Faptul că diverși autori de scenarii catastrofice anunță iminente conflagrații mondiale, mai distrugătoare ca oricând, n-ar trebui să alarmeze peste măsură: nu trebuie să fii Nostradamus pentru a prezice că după secetă vine ploaie și după foamete, belșug. Trăim un episod de (relativă) pace și-i la îndemâna oricui să proorocească un război – ce altceva poate succede păcii? Adevărat, momentul actual pare mai primejdios ca oricând în ultima jumătate de veac, principalul motiv constituindu-l ivirea cvasiaberantei triade Brexit-Putin-Trump. Se zice că-i de-ajuns un par la un car de oale, dar acuma-s trei!
Analizând „starea păcii”, Tobias Stone publică în „Huffingtonpost” un articol-eseu prin care anunță că „intrăm într-una din acele perioade stupide, cu care ființele umane se pedepsesc singure, la intervale de timp destul de regulate”. Ar fi vorba, adică, despre o ciclicitate a nenorocirilor abătute asupra omenirii, istoria oferind „mari modele repetitive”. De-a dreptul alarmantă ni se pare afirmația lui Stone potrivit căreia, depășind momentele de mare cumpănă (ciuma din sec. XIV, războaiele mondiale, foametea ucraineană din 1932, Holocaustul), omenirea a scăpat până la urmă, ba chiar a mers mai departe, de multe ori într-o formă mai bună. Tot răul spre bine, adicătelea, teribilele și dramaticele încercări prilejuind necesara selecție naturală.
Miezul intervenției lui Tobias Stone îl constituie proclamarea acestui principiu al ciclicității: „tragediile sunt ciclice. Se întâmplă din nou și din nou, dar cum majoritatea oamenilor au doar o perspectivă istorică de 50-100 de ani, ei nu văd când ciclul distrugerii se repetă”. Înseamnă că, oricum, nenorocirile nu pot fi evitate – și atunci, zicem noi, geaba ONU, geaba tratate, geaba speranțe, câtă vreme războiul rânjește oricum după colț! „Un astfel de ciclu, cum a fost, de exemplu, cel de la Tratatul de la Versailles până la al Doilea Război Mondial, pare să se întâmple acum”. Iată și motivele: privim în prezent, nu în trecut, nici în viitor, privim numai în jurul nostru, nu la modul în care evenimentele se conectează la nivel global, iar majoritatea oamenilor nu citesc și nu-i ascultă pe cei care au alt punct de vedere. Ceea ce ar explica succesul lui Trump, care „se folosește de sentimente, de furie și de aceeași retorică ambiguă, la fel cu toți predecesorii săi; un narcisist carismatic…” (în paranteză fie spus: văd că este pozitiv comentată conferința de presă a lui Trump; mie mi s-a părut jalnică – câteva zeci de cuvinte risipite în fraze exclamative încheiate, obligatoriu, cu asigurarea că „va fi minunat”, și o cât se poate de evidentă sărăcie de idei).
Scenariul imaginat de Stone ar fi următorul: „Ieșirea din UE a Marii Britanii poate duce la referendumuri similare în Italia sau Franța (deocamdată mârâie Islanda, n.n.), iar rezultatul este o Europă fracturată (…). Cu o UE fracturată și un NATO slăbit, Putin, care se confruntă cu o criză economică și socială în Rusia, are nevoie de o diversiune în jurul căreia să adune unitatea poporului său, distrăgându-i atenția de la propria criză”. Mișcarea prezisă (verificată în Crimeea, nordul Ucrainei, Georgia): invadarea Letoniei. SUA, prin vocea lui Trump, a avertizat că nu se va implica, iar Europa divizată, cu lideri pro-Putin în Franța, Ungaria, Polonia, Slovacia, Bulgaria, Serbia, va reacționa timid și incoerent: „Văzând că nu întâmpină nici o rezistență reală, Rusia continuă în Letonia, iar apoi în estul Estoniei și în Lituania. Statele Baltice ripostează și declară război Rusiei (?), că altceva n-au de făcut. Jumătate din Europa le susține, câteva țări își declară neutralitatea, iar altă parte a Europei trece în tabăra Rusiei”. Cumplit scenariu!
Și ce rost ar avea eforturile de evitare, dacă legea ciclicității ne duce fatalmente în același punct? Stone nu vrea să pară fatalist până la capăt și schițează niște bruioane pentru răspunsul la întrebarea leninistă „ce-i de făcut?”: „Trebuie să fim atenți, să nu devenim divizați, să nu ne pierdem în certuri și capcane logice, să contracarăm mesajele populiste pline de ură și furie cu propriile noastre mesaje (…). Trebuie să găsim o cale, un pasaj din grupurile noastre închise către alte grupuri închise, încercând să depășim barierele sociale…” Iertare, dar astea-s vorbe și-atât, un soi de bla-bla cu glazură mistică, de predicat din amvon. Și, la urma urmei, de ce să cauți soluții unei situații nesoluționabile? Daca așa-i datul și, logic, avem parte de o ciclicitate implacabilă a năpastelor, la ce bun toată frăsuiala? Dacă e să plouă, plouă. Să pregătim umbrelele!