Întrebarea pe care mi-o adresez în titlu ar putea primi un răspuns brutal. Scurt și imediat, care să mă lase mut: am avut vreodată vocația gloriei? Mândrie și semeție de neam? Descumpănit, răscolesc anii mei școlari, petrecuți, e drept, în perioada comunistă. ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie/ La trecutu-ți mare, mare viitor!”. Parcă așa recitam, mândru, la serbarea de sfârșit de an școlar. În Scrisoarea a III-a, a aceluiași mare clasic, Mircea cel Bătrân, privit cu o superioritate saturată de sine de Baiazid, vântură cu oștenii lui pleava armiei străine. Ce mândru era copilul din mine care își imagina scena luptei. Îmi insufla mândria de neam geniul tutelar al poeziei românești, Mihai Eminescu. Nu propaganda bolșevică, ci opera înnobilată de patriotism a poetului din Ipotești.
Mă uit în jur, într-o zi de toamnă care ar trebui să recicleze candori sufletești, să reașeze în pervazul ferestrei lămpile gutuilor care bat, ca aromă, toate esențele parfumate ale lumii. Mângâi cu privirea un București care, dincolo de păcatele lui, decupează vizual insule de arhitectură veche unice în Europa, străzi liniștite cu castani care depun pe asfalt epistola arămie a vieții lor de o vară, memento mori relativ, fiindcă primăvara va aduce un alt avânt al sevelor, mă sui cu privirea în clopotnițe și iau mărturie a credinței vechi catapetesme de biserici neatinse niciodată de tancul demolărilor. Și, totuși, un sentiment apăsător persistă. O tristețe fără seamăn mă cutreieră și nu-mi dă pace. Ce se petrece cu noi? Începem să nu mai fim țară, să nu mai avem conștiință națională, să fierbem într-o oală cu zemuri de împrumut în care substanța firii noastre nu se mai regăsește. Nimeni nu mai respectă pe nimeni, îi privim cu dispreț pe cei de lângă noi și murdărim, pe cât se poate, tot.
Strada, se plânge cineva, a ajuns junglă. Politica e mână în mână cu mafia. Televiziunile ne îndeasă pe gât continuu personaje pe care ieri n-ai fi dat doi bani. O târfă din Brăila anunță că va candida la șefia statului. E, până la urmă, un gest democratic. Lumea va strâmba din nas la norii de streptococi pe care-i degajă o ființă tăvălită prin toți boscheții și prin cabinele de tir. Nu-i așa! Personaje sinistre, de-o incultură crasă, de-un grobianism amețitor și amenințător s-au suit deja în vârf, printr-o simpatie și-o complicitate de drojdieri care votează amuzați tot ce-i mai dezgustător într-o nație.
Media nu mai anunță nimic important. N-am mai descoperit nimic, ca popor creator și însetat de progres, un atom, un remediu la o boală, n-am trimis o rachetă în cosmos și n-am selectat o rasă de găini care să facă un ou în plus față de cele livrate de genetica mondială. Știrile despre noi sunt plate, fără strălucire, nu impresionează pe nimeni, iar dacă atrag atenția cuiva e prin încărcătura negativă. Președintele însuși zice că suntem un popor de mâna a doua și nici măcar nu minte. Uită să spună doar că a cotizat vârtos la această declasare. Știrea zilei e că una Monica, fostă purtătoare de lenjerie pe scenele de modă, a coborât dintr-o limuzină luxoasă în nu știu ce oraș al lumii, iar manelistul Salam câtigă pe zi cât cinci sute de zilieri cu sapa. Gigi Becali, apostol mai nou al lui Băsescu, deschide șapte emisiuni de știri zilnic proclamând idioțenii hăhăite sau strigând porcării la adresa ziaristelor. Pinalti, gras la pungă și cu grăsime pe creier, e vedeta Moldovei.
Nici un om cu strălucire reală nu mai clatină balta mediocrității care a cuprins totul. Nici un academician nu se mai zărește pe undeva, nu mai ia cuvântul, de fapt nu i se mai dă cuvântul. Academia nu face rating, universitatea e un subiect doar când studenții ies în stradă și nu mai ies de când barurile au înlocuit bibliotecile și sălile de lectură. Cercetarea e mută, economia nu mai produce surprize, artiștii – înghesuiți în sărăcie – nu mai sunt pe gustul vulgului.
Avem cel mai mic număr de nașteri din ultima sută de ani și cea mai mare bejenie – circa trei milioane de români s-au volatilizat în patru zări, alungați de mizeria morală și sărăcia de acasă.
Unde să mai găsești iluzia că suntem un popor demn de stimă și însetat de măreție? ”La trecutu-ți mare, mare viitor” zicea poetul. Care viitor? Peste un timp, nu îndelungat istoric, vom dispărea ca nație, spun viitorologii. Nu, domnilor cercetători ai zilei de mâine. Am dispărut deja. Bravura înaintașilor a rămas în poeme pe care nimeni nu le mai citește, gloria eroilor neamului a murit odată cu schilodirea speranței că aici se mai poate face ceva. O armată de hoți, primitivă, dar bine antrenată, ne stăpânește și sunt slabe speranțe că vom mai avea vreodată puterea să ne eliberăm.
