Natura harului lucrător

Harul lucrător (actual) este o influență provizorie, supranaturală, a lui Dumnezeu, asupra puterilor sufletești ale omului, cu scopul de a-l îndemna la un act rânduit spre mântuire. Harul lucrător iluminează rațiunea și întărește voința, lăuntric și nemijlocit.
Potrivit Apostolului Pavel, omul, de la natură, nu este în stare nici măcar să gândească ceva legat de mântuirea veșnică: „Nu că de la noi înșine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înșine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu” (2 Cor 3, 5). Capacitatea de a cugeta la mântuire vine de la Dumnezeu, care luminează rațiunea: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a dat creșterea. Astfel nici cel care sădește nu e ceva, nici cel care udă, ci numai Dumnezeu, care dă creșterea” (1 Cor 3, 6-7).
Există o lucrare supranaturală a lui Dumnezeu asupra puterilor sufletești, care precede hotărârea liberă a voinței (harul prevenitor): „Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu mine” (Ap 3, 20); „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis” (In 6, 44).
Altă lucrare supranaturală însoțește actul liber al voinței omului (harul consecutiv): „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt și harul lui pentru mine nu a fost zadarnic, ci am trudit mai mult decât ei toți; totuși nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Cor 15, 10).
Necesitatea harului lucrător
Pentru fiecare act de mântuire este absolut necesar harul supranatural lăuntric al lui Dumnezeu. De asemenea, harul supranatural lăuntric este absolut necesar la începutul credinței și al mântuirii. Și un om îndreptățit are nevoie de harul lucrător, pentru săvârșirea de acte de mântuire. Un om îndreptățit nu poate, fără ajutorul special al lui Dumnezeu, să stăruie până la sfârșit în dreptatea dobândită. Un om îndreptățit nu este în stare, fără un privilegiu deosebit al harului lui Dumnezeu, să evite în decursul întregii vieți orice păcat, chiar ușoare.
Omul, chiar în starea de păcat, căzută, prin puterea lui naturală de cunoaștere, poate recunoaște adevăruri religioase și morale. Pentru săvârșirea unei fapte bune din punct de vedere moral nu este nevoie de harul sfințitor nici de harul credinței, nici de harul lucrător. Însă, în starea naturii decăzute, fără Revelația supranaturală, omul este în imposibilitate morală de a recunoaște toate adevărurile naturale religioase și morale, lesne, cu certitudine puternică și fără amestecul unor erori. De asemenea, în starea naturii decăzute, fără harul tămăduitor (lat. gratia sanans), omul este în imposibilitatea morală de a împlini vreme îndelungată întreaga lege morală și de a depăși toate ispitele grele.
(Sursa: http://ro.wikipedia.org)