NATO, o relație controversată (V)

În cadrul NATO, poziția decisivă o au SUA. După Summit-ul de la Haga (2025) și acțiunea în forță a lui Donald Trump împotriva Iranului, ne întrebăm care va fi rolul Alianței în viitor. Comportamentul slugarnic al lui Mark Rutte (Secretarul General NATO) față de Donald Trump, atitudinea imperială a Președintelui SUA față de statele membre și conformarea acestora, la care adăugăm și obediența oficialilor noștri, nu au darul de a ne liniști. Din punct de vedere strategic, ne aflăm în prima linie a unui eventual front estic și asta presupune pierderi mari. În toată istoria noastră am fost tampon și continuăm să fim tampon. În cazul unui război generalizat, chiar fără să fim implicați, economia românească nu va rezista. Motivăm această neliniște prin faptul că, în timpul crizei economice din 2008, reacția partenerilor de afaceri străini a fost să golească băncile, să-și strămute investițiile și să plece. Până la urmă, Donald Trump servește interesele SUA. O Mare Putere – și SUA sunt o Mare Putere – are stabilite obiectivele de politică externă pe termen lung. Indiferent cine preia Administrația, va urmări să atingă – într-un mod sau altul – aceste obiective. De regulă, președinții americani înaintează pas cu pas, dar sunt și excepții. Ronald Regan, de pildă, nu s-a abătut de la obiectivul Războiului Rece, dar a acționat neconvențional și i-a reușit. Joe Biden s-a hotărât să nu mai piardă vremea cu Rusia și „a rupt pisica” pentru a se putea concentra pe Orientul Mijlociu și China. Pe Volodymyr Zelenskyy îl avea pregătit și pe Putin l-a provocat direct prin nerespectarea acordurile ruso-americane, în legătură cu extinderea NATO în Ucraina. Europa nu conta. Drept dovadă, noua garnitură de lideri europeni n-au așteptat nici măcar 24 de ore până să interzică cărțile scriitorilor ruși și baletul Lacul Lebedelor al lui Tchaikovsky. Așa a început conflictul ruso-american prin proxi. Rolul NATO, a serviciilor secrete (germane, englezești, franțuzești) și a lui Mark Rutte, a fost să întrețină – în contul SUA – ideea că „Rusia este marele dușman”. Europenii sunt asaltați de declarațiile panicarde despre un iminent atac împotriva Europei. Ironia este că nu se pot pune de acord asupra timpului până la invazia rusească (3 ani, 5 ani și fiecare plusează cum poate). SUA a câștigat pe toate planurile. UE a devenit dependentă de gazul american și a fost nevoită să aloce sume imense pentru susținerea lui Zelenskyy, în detrimentul bunăstării popoarelor europene, fără garanția că acele fonduri nu s-au pierdut (Donald Trump a recuperat de la ucraineni banii investiți). În sfârșit, speriate de „pericolul rusesc”, țările NATO s-au angajat într-o cursă a înarmărilor care depășește raționalul; 5% din PIB nu este o contribuție oarecare, mai ales pentru țările mici. După Haga, ar trebui lămurit cum vor fi folosiți banii. Vor beneficia toate țările de dezvoltare economică sau unele vor fi producătoare și altele doar vor cumpăra armament? Și, până la urmă, cine-i dușmanul? Există și o parte bună. UE ar putea profita, să-și promoveze, în viitor, o politică de apărare unitară și independentă de SUA. România, care a avut industrie de armament, s-ar poate alătura țărilor producătoare. Administrația Biden nu este străină nici de situația din Orientul Mijlociu. Avându-l pe Netanyahu, a răvășit toată zona, oferind lui Donald Trump un Israel devenit putere zonală. Bombardarea Iranului a fost The Message… Următorul obiectiv va fi China? La Haga, conferința de presă a dedicat-o lăudându-se pe sine și tehnologia militară a SUA obținând ce și-a propus: UE, până va fi în stare să se ridice la acele standarde, să cumpere armament american. Cei care i se opun (de pildă Spania), să se păzească. După Ronald Regan, Donald Trump este al doilea președinte american, total neconvențional și imprevizibil care are (și) control asupra NATO.