Un aspect din perioada Parteneriatului pentru Pace (PpP), puțin cunoscut opiniei publice, are legătură cu aroganța și disprețul occidentalilor – „învingători” ai Războiului Rece – față de Rusia, sentimente ascunse în dulcegării diplomatice. Acestei atitudini – care s-a perpetuat până azi – i se adaugă resentimentele țărilor care au fost sub influența URSS. Unele dintre ele sunt membre NATO, precum Polonia și România.
Până în 2007, România și-a atins cele două mari obiective de politică externă (aderarea la NATO și UE), făcând mari compromisuri. În cadrul NATO este docilă, în timp ce marile puteri militare și economice sunt angajate în lupta pentru supremație, piețe de desfacere și control asupra resurselor energetice. Uniunea Europeană, pe lângă aspectele pozitive, are și o serie de dezavantaje, greu vindecabile, pentru că procesul a fost tratat cu neseriozitate. Merită amintite trei momente politice remarcabile. În anii ’90, când România avea autonomie, a încheiat acorduri economice cu China și Coreea de Sud spre nemulțumirea UE. Astăzi, europenii se calcă pe picioare la Beijing pentru contracte. La 21 aprilie 1994, cu ocazia Forumului Crans Montana, organizat la București, a avut loc întâlnirea dintre Yitzak Rabin și Yasser Arafat cu Ion Iliescu. Întâlnirea a condus la constituirea Autorității Palestiniene și România a intrat în istoria diplomației mondiale. Un an înainte, în prezența lui Bill Clinton fusese semnat acordul între evrei și palestinieni pentru a pune capăt conflictului. La 21 iunie 1995, liderii partidelor parlamentare semnează Declarația de la Snagov. După acea dată, a fost elaborat Proiectul de țară, condus de către acad. Tudorel Postolache, destinat aderării la UE. În aceeași perioadă, ar mai fi și încercarea de îmbunătățire a relațiilor cu Federația Rusă. Astăzi, cine îndrăznește să se exprime este imediat catalogat drept antiamerican, antieuropean, naționalist, spion rus și tot așa, până la eliminarea din viața publică. După 2004, anul integrării în NATO, ne este greu să acceptăm că un stat suveran își stabilește relațiile bilaterale în funcție de sugestiile unor state terțe. Refuzăm să credem că șefii diplomației române au dificultăți să găsească echilibrul între atributul suveranității și calitatea de partener. Până la atingerea celor două obiective de politică externă, putem scuza „cumințenia” și lipsa opiniilor. După anul 2007, este de neînțeles.
În perioada 3-4 decembrie 2019, a avut loc la Londra un nou Summit NATO. Treizeci de ani de la căderea sistemului bipolar, rezultatele acestui Summit permit câteva constatări despre evoluția lumii. În ultimele două secole, pot fi remarcate trei greșeli majore de strategie politică. Prima greșeală a fost făcută în sec. XIX și prima jumătate a sec. XX, prin adaptarea exagerată a istoriei la nevoile politice de emancipare națională. În România, procesul a continuat cu naționalismul socialist, iar acum este motiv de refulare. A doua greșeală a fost făcută după Al II-lea Război Mondial, prin încurajarea atitudinilor nihiliste și a culturii materialiste – modalități de luptă între capitalism și comunism. După decembrie 1989, România a importat aceste influențe și, în paralel cu diminuarea preocupării pentru educație și învățământ, și-a provocat o profundă criză valorică. În sfârșit, a treia greșeală a fost făcută în sec. XXI, prin împingerea Rusiei către Asia și a Turciei către Rusia și țările musulmane. În 2006, fără un motiv anume, Nicolas Sarkozy s-a opus integrării Turciei în UE, spunând că „țara este prea mare și prea săracă”. La acea vreme, merită subliniat, comportamentul Turciei era ireproșabil. Și atitudinea față de Federația Rusă poate fi discutată. Nici înainte și nici după episodul Crimeea (2014) relațiile nu au fost echitabile, atâta timp cât nu s-a lămurit dilema „Rusia face parte din comunitatea europeană sau este doar o parte a Europei”. (continuă)
