În timp ce NATO își definea noua poziție, în baza textului final al Conferinței de la Londra din 1990, încercând să convingă Europa că noii ei dușmani ar mai putea fi fundamentalismul islamic, terorismul, emigrația și sărăcia, la 20 Dec. 1991, miniștrii de externe din fosta URSS și țările care au aparținut Pactului de la Varșovia, precum și cele trei Țări Baltice, s-au reunit la Bruxelles pentru a hotărî asupra unei declarații politice comune în ceea ce privește colaborarea cu NATO. În perioada imediat următoare, în acest scop, a fost creat Consiliul pentru Cooperare Nord Atlantică (COCONA). Este demn de menționat că cererea Ungariei, Poloniei și Cehoslovaciei de a fi protejate în cazul unui atac din exterior, nu a fost acceptată. De atunci, marile puteri au intrat în cursă, pentru stabilirea zonelor de influență, în perspectiva unei noi ordini mondiale. Războaiele și crizele economice se datorează și acestor preocupări care au transformat caracterul pericolelor amintite mai sus, din prezumptive, în reale și creează serioase probleme europenilor. Schimbarea violentă a granițelor în fosta Iugoslavie și a regimurilor politice din Irak, Libia și Siria, Primăvara arabă, provocarea Rusiei cu extinderea NATO, până la noul staus quo în Orientul Mijlociu, sunt doar câteva exemple. Este corect să precizăm că, în anii ’90, România a evitat două situații care puteau să-i compromită însăși unitatea națională. În 1991, Congresul 102, sesiunea 1, prin Rezoluția simplă nr. 148, din 28 Iunie, emisă de Senatul SUA, încuraja România să alipească Republica Moldova. Nu s-a dat curs. În felul acesta, s-a evitat declanșarea unui război civil în Rep. Moldova și o confruntare cu Rusia. În timpul războiului din Iugoslavia, România nu a permis de pe teritoriul ei, acțiuni militare NATO contra Iugoslaviei. Se cunoștea informația că Willy Claes, Secretarul General NATO la acea vreme, se opunea implicării Alianței în acel război. Acesta a fost și motivul real pentru care a fost obligat să demisioneze și înlocuit cu Javier Solana. Ambele decizii au aparținut lui Ion Iliescu. Abia în timpul președinției lui Emil Constantinescu, România a deschis spațiul aerian și s-a implicat în masacrul din Iugoslavia, decizie care a afectat direct și Banatul.
Revenind la colaborarea NATO cu fostele țări comuniste, interesul s-a manifestat încă din 1991. Parteneriatul pentru Pace, PpP (lansat oficial pe 10-11 Ian. 1994, la Summit-ul NATO de la Bruxelles) reprezintă un moment al perioadei de colaborare care, din start, relevă posibilitatea Alianței de a interveni în afara spațiului de responsabilitate. România a aderat imediat, la 26 Ian. 1994. În realitate, PpP este doar o soluție de compromis care amintește de înțelegerea dintre Franța și Germania, consfințită în 1925, la Locarno. Se adresează tuturor, dar nu elimină pericolele legate de (ne)garantarea securității, deoarece prevederile Articolului 4 din Tratatul Nord Atlantic nu rezolvă unor țări nici cât Articolul 5 (TNA) pentru statele membre. Amintim faptul că aceasta a fost discuția la Summit-ul de la Haga (2025). Donald Trump, după declarații controversate, în legătură cu acest articol, a fost nevoit să dea membrilor Alianței asigurări suplimentare pentru a-și vedea obiectivul realizat (contribuția statelor membre cu 5% din PIB) Rămâne, totuși, un semn de întrebare. Activarea Articolului 5 cere unanimitate. Cine garantează statelor membre că cele 32 de parlamente vor fi de acord cu extinderea ajutorului în orice situație, pentru toți solicitanții? Nu cumva, această „portiță” a avut în minte Trump. În acest context, asigurările date nu mai par atât de serioase. Este corect să precizăm că Articolul 5 a fost activat, o singură dată, după atacul terorist din 11 Septembrie 2001. În sfârșit, ar fi util, să cunoaștem, cum a perceput delegația României la Haga această chestiune…
