NATO, o relație controversată (II)

În anul 1945, se înființează NATO. În anul 1955, Estul răspunde cu Pactul de la Varșovia, alianță militară împotriva amenințării NATO și, astfel, începe Războiul Rece. Ambele tabere se angajează într-o cursă frenetică a înarmării (prima după al II-lea Război Mondial) care dezvoltă industria pentru armament și înaltă tehnologie. Estul a căzut în capcana capitalistă. Costurile imense cerute de această concurență nu puteau fi suportate de economiile comuniste centralizate și izolate în spațiul CAER. În anii ’80 au apărut în URSS semnele colapsului economic care dovedesc că ceea ce a distrus sistemul comunist, a fost economia și mai puțin ideile democratice. După 35 de ani, România confirmă această teză prin comportamentele politice. În perioada 1949-1989, țara noastră s-a remarcat în plan internațional, prin două acțiuni majore de politică externă și prin relațiile deosebite cu lumea arabă. În 1958, la inițiativa României (chiar dacă momentul istoric este controversat din punct de vedere documentar), armata sovietică se retrage de pe teritoriul țării. În 1968, Ceaușescu condamnă invazia sovietică în Cehoslovacia, moment cunoscut drept Primăvara de la Praga. Dacă SUA și NATO ar fi avut atunci altă atitudine față de URSS, situația României și a Estului comunist ar fi fost cu totul alta. Nu a fost așa. Confruntarea dintre Est și Vest era o mină de aur pentru capitalul occidental, la care, nu se putea renunța. Ceaușescu a înțeles și a profitat din plin de conjunctura externă favorabilă. Pentru instaurarea regimului comunist, a dictaturii ceaușiste și pentru nenorocirile românilor sunt responsabili în mare măsură și occidentalii adunați în NATO și UE. Momentul 1968 a marcat toată perioada 1968-1989. Pentru România a însemnat recunoaștere internațională, pentru regimul Ceaușescu încurajare, pentru poporul român tragedie și comedie nerușinată pentru occidentali. După desființarea Pactului de la Varșovia, în absența „inamicului” NATO, în mod normal, nu-și mai motiva existența. Cu toate acestea, se repliază imediat și își declară la Praga, în 1991, un rol politic. Sesiunea la nivel înalt de la Roma, 7 Noiembrie 1991, s-a concentrat pe nevoia disperată a Alianței de a găsi inamicul. În numai șaisprezece luni (până în Dec. 1991) Secretariatul NATO a elaborat douăsprezece proiecte strategice. Iată două exemple: nu se prevede un atac al Rusiei asupra Vestului dar, pe termen lung, există temeri expansioniste (!) Noua concepție strategică, prevedea, de asemenea, sprijinirea „coloanei europene” în cadrul Alianței, pentru ca țările europene să poată prelua cu responsabilitate apărarea Europei(!) Acest obiectiv a rămas nevalorificat până la războiul ruso-ucrainean și la intervenția în forță a lui Donald Trump. În aceeași perioadă apar și divergențele conceptuale dintre SUA și Franța. SUA consideră că politica Franței ar încuraja naționalismul unor țări, ceea ce ar putea fărâmița Europa, în timp ce Franța susține că politica americană ar afecta identitatea europeană. Este bine de reținut acest aspect, pentru a înțelege motivul declarației lui Emmanuel Macron, adept al ordinii europene în materie de securitate și a clarificării strategice : „NATO este în moarte cerebrală” (2019 și repetată în 2022). Din 1991 și până astăzi, pentru a-și motiva existența, Alianța a făcut totul pentru a-i convinge pe europeni că Europa nu este în măsură să-și formeze mecanismele și structurile de apărare, că pericolele nu dispăruseră, deși relațiile Est – Vest s-au schimbat. Bunăoară, Rusia este prezumtiv expansionistă, pentru țările foste comuniste există pericolul revenirii la forme dictatoriale și al renașterii naționalismului, situația din Balcani este explozivă iar în zone apropiate de Europa există focare de tulburări (Africa de Nord, Orientul Mijlociu). Interesant, nu-i așa? Tocmai în aceste zone s-au declanșat în sec XXI conflictele care au angajat Europa, după al II-lea Război Mondial, într-o nouă cursă frenetică a înarmării.