Ca soața să scrie o carte despre ilustrul ei soț nu-i deloc de mirare. Numai în spațiul exsovietic s-au înregistrat câteva astfel de răsunătoare apariții, începând cu opul dedicat de Krupskaia lui Lenin, continuând cu mult comentatele cărți semnate de soțiile lui Soljenițân ori Saharov. Cine mai știe că laureata Premiului Nobel Marie Curie este autoarea unei cărți despre soțul ei, un cercetător de mult mai puțină faimă decât descoperitoarea radioactivității? Însă ca soțul să scrie cu deplină admirație o carte despre soție – mai rar.
Iată că s-a întâmplat și asta (evident, păstrând proporțiile), la Iași, unde Editura „Timpul” trimite în librării cartea „Teatrul visat” datorată lui Constantin Brehnescu. Este un întinslaudatio la adresa soției sale, Natalia Dănăilă, trecută de vreo doi ani în lumea umbrelor. Prima întrebare pe care cititorul și-o pune este dacă se află în fața unui demers întemeiat. Altfel spus, dacă panașul de merite al evocatei justifică sau nu o astfel de omagiere întinsă pe aproape 200 de pagini. Am cunoscut-o pe „Lulușa”, îl cunosc pe regizorul Const. Brehnescu și afirm fără nici o ezitare: da. Natalia Dănăilă a fost un personaj-ferment răzbătător, inovator, cu merite de necontestat în mișcarea teatrală ieșeană, care nu numai că a lăsat urme, dar chiar a făcut pârtie în universul mirific al reprezentației pentru copii și tineret.
Cartea dezghioacă miracolul construcției în amândouă planurile, cel al ctitoririi fizice și cel al ctitoririi spirituale, în amândouă ipostazele, Natalia asumându-și roluri de prim-plan. A trecut, mai întâi, dificila probă de a determina edificarea unui teatru în orașul nașterii teatrului românesc și în vremuri deloc fericite, când erau interzise orice construcții social-culturale. A trebui să forțeze o mulțime de uși vag-întredeschise, să apeleze la susțineri conjuncturale (autorul cărții are curajul să îndrepte târzii mulțumiri către Nicu Ceaușescu și Ion Iliescu, lor datorându-li-se exceptarea originalei clădiri de la rigorile potrivit cărora nu se putea depăși un cost total apt să ajungă cel mult pentru o banală sală de cinema…).
Construcția (cu Natalia Dănăilă pe post neoficial de diriginte al șantierului) propunea soluții arhitectonice prea puțin uzitate și a durat aproape zece ani de zile, dar până la urmă, în centrul civic al Iașilor s-a ridicat Teatrul „Luceafărul”, cea mai mare și mai modernă instituție cu acest profil din sud-estul Europei. Și greul abia începea, fiindcă se impunea rezolvată cealaltă dimensiune a construcției, constând în stabilirea profilului, constituirea trupei, conturarea personalității instituției, preschimbată prin decizie ministerială din modest teatru de păpuși, în „Teatru pentru copii și tineret”, criteriile selectării repertoriului, calibrul colaboratorilor, inițierea de schimburi internaționale – toate trebuind a fi regândite și remodelate.
În tot acest răstimp, regizorul Brehnescu n-a rămas în simplă și respectuoasă admirație conjugală, ci și-a secondat soața în ceea ce ținea de „miezul fierbinte” al întregului demers: pregătirea regizorală a viitoarelor spectacole. Temperament coleric, mereu nemulțumită de ceea ce se petrece în juru-i, gata oricând să susțină noi proiecte și să bată la porți zăvorâte, Natalia a și deranjat în dreapta și-n stânga. N-am scăpat: mi-a făcut câteva necazuri, pe care le-am pus pe seama unor trăiri și de mine încercate. Iată, consideram Editura „Junimea”, pe care o înființasem în 1969, drept o „naștere” ce îndreptățea oarecari drepturi paterne și când, după zece ani, a trebuit să mă mut în biroul directorial de la Teatrul Național, am avut senzația vinovată a unui abandon familial. Lulușa a investit sufletește atât de mult în ridicarea și impunerea „Luceafărului”, încât nu mai putea concepe ca altcineva să se implice în destinul instituției. Omenește, de înțeles…
În carte, Const. Brehnescu nu afișează nicăieri îndoieli și nu lasă loc vreunui reproș; regizorul fiind obișnuit cu aplauzele, aplaudă. Are, desigur, „temei legal”, putând conta și pe susținerea opiniei publice, și a criticii de specialitate, care au văzut și văd în persoana Nataliei un ctitor cu merite evidente, a cărui amintire se cuvine a fi păstrată și cultivată. Cartea „Teatrul visat” deschide întâia potecă.
