Nasul lui Țepeș

Cine-l mai citește, astăzi, pe Hasdeu? Iaca, eu! Am găsit, la un anticar de pe strada Lăpușneanu, o carte oropsită, fără coperți, ce mi-a fost oferită contra sumei modice de 10 lei. M-am întors să caut și celălalt volum (aflasem numai „tomul II”) și, crezând că plec, anticarul a redus imediat prețul la jumătate. Așa că, investind doar 5 lei, m-am ales cu o carte rară: „Scrieri literare, morale și politice” de B.P. Hasdeu, ediție îngrijită, la Editura Fundațiilor, de Mircea Eliade. Pe pagina de gardă, o semnătură și o dată: Traian Chelariu, 17 iunie 1937. În 1937, Chelariu se va fi aflat la Cernăuți; nu știu cum a ajuns această adevărată comoară bibliofilă la Iași. N-are coperți – o să aibă. Nu-i cunosc povestea, fiindcă, surpriză, filele sunt netăiate, ceea ce-i de neînchipuit pentru cărturarul bucovinean, a cărui primă și atât de erudită ediție din Jurnalul intitulat „Zilele și umbra mea” am publicat-o în anii ’70. Traian Chelariu nu cumpăra cărți pe care să le lase netăiate, ceea ce mă face să cred că „Scrierile…” au fost cumva repede înstrăinate, spre a ajunge cine știe cum în posesia unui ieșean total neinteresat de slova lui Hasdeu. Iar rubedeniile, desigur, au vândut-o mai târziu anticarului. Habent sua fata libelli!
Texte înmănunchiate (era să scriu „între cele două coperți”!) în culegerea adnotată de Eliade sunt cvasi-necunoscute, fiindcă, repet întrebarea de la început, cine-l mai citește azi pe Hasdeu? Iar surprizele apar încă de la primele pagini, unde începe schița iconografică „Filosofia portretului lui Țepeș”. Dacă Hasdeu ar scrie în zilele noastre, ar fi încadrat între protocroniștii puși pe demonstrații idealizante, întrucât izbutește să ducă până la capăt o argumentație-model pentru exaltate „reconstituiri” aduse din condei și trase de păr.
Adevărat, pornite din cele mai bune intenții, dar… Cuvier își propunea să reconstituie ditamai viețuitoarea pornind de la un oscior; Hasdeu se străduiește să recompună portretul psihologic al voievodului muntean studiindu-i liniile feței, așa cum sunt înfățișate într-o gravură săsească din vremea domniei lui Țepeș. Din pricina cușmei, nu se vede vreo jumătate din fruntea eroului, ceea ce nu-l împiedică pe cercetător să creadă că „va fi fost înaltă”, iar „o așa frunte nu putea aparține decât unui bărbat înzestrat cu cea mai viguroasă inteligență”. Asta să însemne că muritorii cu fruntea întinsă până la ceafă sunt, fără doar și poate, genii? Dar cel mai clar indiciu că ne aflăm în fața unei personalități de covârșitoare excepție îl constituie linia dreaptă a nasului. Hasdeu scrie cu avânt: „Din mii de portrete cutreerate în cursul studiilor mele fisionomice, n-am aflat decât unul singur care pare a prezenta o exactă copie a nasului lui Țepeș – cel al lui Shakespeare.” Nici mai mult, nici mai puțin! Iar ochii, sprâncenele, buzele, fruntea își pot schimba mereu expresia, câtă vreme nasul „așezat ca o columnă în mijlocul feței, rămâne nepăsător, rece, flegmatic, nemișcat, liber de orice influență.”
De altfel, crede Hasdeu, și conduita celor doi (Țepeș și Shakespeare) este, în esență, identică: și unul și altul ucid, primul, în lumea reală, al doilea, în cea virtuală. Mai departe: linia bărbiei lui Țepeș „este foarte pozitivă”. Concluzii se trag și din examinarea pleoapelor, ridurilor de la coada ochilor etc. etc. toate arătând că „acest chip al lui Țepeș este al unui om mare.” Eliade comentează cu rezervă demonstrația lui Hasdeu, arătând, într-o notă de subsol, că „nasul drept pare a fi tipic la Români” și aflând argumente nu numai în portretele domnitorilor, ci și în ale boierilor curteni. De altfel, dacă privim cu atenție portretul lui Hasdeu de la pag. 3, observăm linia dreaptă a nasului, ceea ce înseamnă că înrudirea fizionomic-caracterologică se cuvine dusă mai departe, adică Țepeș-Shakespeare-Hasdeu. Ca să vezi!