NASTURELE LUI BENIUC

Scotocirea arhivelor furnizează surprize pe bandă rulantă! „Bombele” oferite de dosarele CNSAS lasă în umbră dezvăluiri de substanță – pe cât de târzii, pe atât de bine venite. La Editura „Vremea” a apărut un volum masiv de documente intitulat „Conferința (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955″. Ediția este impecabil alcătuită de Mircea Coloșenco și prefațată de Pavel Țugui, acesta din urmă apărând pe parcursul stenogramei și în postura de martor-participant. Nu-s foarte sigur că întâmplărilor din iulie 1955 li se potrivește-mănușă eticheta de „Conferință a scriitorilor”. A fost, mai degrabă, o consfătuire de lucru găzduită de CC al PCR, o turnătorie generalizată și o penibilă spălare a rufelor în familie (motiv pentru care nici nu s-a dat nimic publicității). Și-s realmente întristat că oameni pe care i-am citit, întâlnit și cunoscut într-a doua jumătate a vieții lor, au putut fi, cândva, actori ai unui spectacol precar, de jalnică obediență și, mai ales, de ținută intelectuală realmente modestă. Raportul (mai bine zis informarea) lui Beniuc stabilea, drept țel al activității Uniunii, ca „inima fiecărui scriitor să fie saturată de spiritul partidului”. Încă de atunci, din 1955, se întrevedeau semne că saturația dorită de Beniuc începea să devină săturare, sastisire, iar critica oficială tindea să fie dublată de o mult mai avizată și mai influentă critică orală iconoclastă („Scânteia” declara amărâta carte a lui Galan, „Bărăganul”, o capodoperă, în vremea ce scriitorimea șușotea că-i un roman prost și-atât). Cum bine observa Jebeleanu, „majoritatea discuțiilor au fost cu totul personale și absolut meschine”. Răfuieli, delațiuni, răbufniri de invidie vezicantă, orgolii etalate nonșalant, lingușiri la adresa „forței conducătoare”, poncife ridicate la rang de principii, angajamente calpe, asigurări de adeziune entuziastă – cam ăsta a fost repertoriul în limitele căruia s-au afirmat vreme de 8 zile (!) actori de talia lui Beniuc, Baranga, Jebeleanu, Petru Dumitriu, Măria Banuș, Veronica Porumbacu, Dan Deșliu, Eugen Frunză, Al. Jar, G. Macovescu, V. Em. Galan, Ion Vitner & comp. Cu toții declarau că vor lupta îndârjit împotriva… dușmanului. Care dușman? S-a convenit că nu poate fi altul decât apolitismul, căruia, la nevoie, i s-ar putea atașa formalismul, cosmopolitismul, liberalismul. Baranga dixit: „a fi apolitic echivalează cu a fi dușman”. Și cine a fost găsit întâiul apolitic? Tocmai… Beniuc. Nu numai că publicase o poezie („Piersicul”) din care lipsea flagrant lupta de clasă, dar a mai și teoretizat: „Poți să scrii și despre un nasture”… Da – a sărit Deșliu – „cu condiția să oglindească problema construirii socialismului”. Un nasture! După vestejirea apolitismului, a urmat fixarea liniei juste. Novicov înfierează o nuvelă în care secretarul de partid și un alt pretendent jinduiau la aceeași jună. Fata n-a preferat organul de partid, ci pe celălalt, iar secretarul se retrage și organizează fericita nuntă a tinerei perechi. „De ce? – întreabă Novicov – adică nu există un secretar de partid de care să se poată îndrăgosti fata?” Constanța Crăciun (ministru al culturii) stabilește teme predilecte: „Să arătăm muncitori care au fost analfabeți și acum au ajuns cadre conducătoare”. Îndemnul va fi plăcut prezidiului ce hotăra soarta literaturii române și-n care tronau Gh. Apostol (absolvent al unei școli de meserii – turnătorie) și Iosif Chișinevschi, cu liceul neterminat… Asupra acestei cărți voi reveni – e-o adevărată oglindă întoarsă către un „a fost odată” complet necunoscut generațiilor tinere. O întrebare, totuși, se insinuează și stăruie: care va fi fost raportul dintre sinceritate și fariseism? Câți dintre „cântăreții vremurilor noi” au crezut în ceea ce spun? Și dacă, într-adevăr, au avut acest crez, se cuvine să-i privim cu milă, cu înțelegere, cu indignare?