NASTURELE LUI BENIUC (2)

Alte câteva însemnări pe marginea stenogramei „Conferința (secretă) a Uniunii Scriitorilor din 1955″ (Ed. „Vremea”, 2006). Luările de cuvânt conturează clar (și jalnic) situația scriitorului român acum jumătate de veac. Se pendulează între hilar și tragic, într-un registru care, azi, pare descins direct din Orwell. Critica „literară” acționa, înainte de orice, pentru a stabili cât de… justă este, politicește, poziția eroului cutare. Evident, este vorba de „eroul pozitiv”, stropit cu niscaiva pete „umanizatoare” – și nu așternute oricum, ci cu voie de la poliție: asta da, aia, nu. Cenzura intervenea brutal, nu numai tăind, ci și adăugând în text, ori modificând radical sensuri. Beniuc: „Piesa lui Davidoglu a fost, până la urmă, așa de verificată, încât nici autorul nu și-o mai recunoaște. ” Petru Dumitriu: „Într-un poem al lui Bogza, versul < De la agatârșii cei îmbrăcați în aur, până la moții de astăzi" a devenit (!) Al doilea fetiș îl reprezenta documentarea pe teren. I. Vitner îl mustra aspru pe Camil Petrescu, autorul celor două volume despre Bălcescu: „Camil a scris din birou (…) superficialul acesta atrage. Stai acasă și ai succese mari. Aici, trebuiesc luate măsuri grabnice!” (Unde s-ar fi cuvenit să-și facă documentarea Camil? La Alla Trinacria?) Drept pentru care curgeau angajamentele: X se va bejeni 6 luni la Hunedoara, Z, în Valea Jiului, Z, la Bicaz. Nu știu dacă s-au ținut de cuvânt; oricum, în plan literar, rezultatul a fost nul. A treia (dacă nu chiar prima) obsesie: îndrumarea de partid. Condeiul scriitorului nici nu putea atinge hârtia fără a i se spune, de la CC, despre cine și cum să scrie. Baranga: „Al. Oprea face apologia libertății de a crea independent de orice, fără conducător – mostră de ridicare împotriva îndrumării partidului, de descompunere politică și morală.” (!!) A patra îngenunchiere: slugărnicia față de URSS. Beniuc: „majoritatea activităților s-au desfășurat sub semnul Congresului al II-lea a scriitorilor sovietici”, iar conduita criticii se desena strict în conformitate cu indicațiile unui anume… Șepilov. Printre picături, plângeri, acuze, contestări, fitile, turnătorii: „Bietul Ioanide reabilitează legionarismul” (Baranga), „Labiș și Andrițoiu sunt descompuși din pricina beției” (Beniuc), „Idolatrie, la Cluj, față de Baconsky” (Jebeleanu), „Labiș și Covaci fac tot felul de prostii” (Dan Deșliu), cutare student de la Școala de literatură a fost prins în flagrant delict „citind cunoscuta trilogie a lui Blaga” (Petre Iosif)… Mai că-ți vine să-i dai dreptate lui Davidoglu, care proptește oiștea-n gard în tentativa de a parafraza o veche zicală românească: „Tovarășul Baranga a pus carul înaintea scriitorilor”. Cum ar veni, adicătelea, înaintea… boilor, dar la câtă limbă românească știa Davidoglu, e-o gafă scuzabilă. Cam asta era atmosfera atunci în breasla scriitorilor. Repet întrebarea din tableta precedentă: câți vor fi fost sinceri cu adevărat? Naivitate (poate), credulitate, obediență interesată (nu-i pleonasm!), lașitate (fiecare își turna cenușă în cap la capitolul „autocritică” câte o rază stingheră de protest (în genunchi)… N-ai crede că într-o astfel de atmosferă, de-a dreptul irespirabilă, au putut apare cărți precum „Moromeții” (vol. I), „Bietul Ioanide”, s-a produs „recuperarea” lui Arghezi, s-au cutezat câteva traduceri remarcabile… În rest, pentru literatura română, ani irosiți.