Nașterea Maicii Domnului – începutul mântuirii noastre

„Ce vom aduce Ție, Hristoase? Fiecare din făpturile cele zidite mulțumire aduce Ție: îngerii cântarea, cerurile steaua; magii darurile; păstorii minunarea; pământul peștera; pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioară.“ (Cântare la Nașterea Domnului)
Între adevărurile cele mai greu de pătruns de rațiunea omenească, care stau la temelia credinței creștine, se află, alături de dogma Sfintei Treimi și prezența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie, și taina Întrupării Cuvântului (Ioan 1, 14). Taina aceasta reprezintă împlinirea sfatului celui mai înainte de veci a lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, realizat la „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), după ce umanitatea, cunoscând pe calea istoriei legile apăsătoare de existență ce au urmat căderii protopărinților, a ajuns la conștiința neputinței de a se izbăvi prin forțele proprii de păcat. Dorința și așteptarea unui Răscumpărător (Facere 3, 15) a fost menținută în special în rândul poporului ales prin profețiile mesianice, fiind necesară totodată o pregătire îndelungată pentru ca, sub ocrotirea Providenței, să se ajungă la apariția în istorie a unei persoane care să atingă o asemenea culme a curăției încât păcatul să nu mai aibă asupra ei nici o putere. Și această persoană avea să fie Fecioara Maria.
Născută ca dar al lui Dumnezeu pentru rugăciunile stăruitoare ale Drepților Ioachim și Ana, prin biruirea legilor firii, viața ei a stat încă de la început sub semnul sfințeniei. Făgăduită lui Dumnezeu înainte de a fi născută, Fecioara Maria a fost dusă de maica sa la templul din Ierusalim încă de la vârsta de trei ani și încredințată arhiereului Zaharia, care a așezat- o în Sfânta Sfintelor, locul în care nu intra decât arhiereul, o singură dată pe an și unde ea s-a pregătit întru curăție, rugăciune, cercetarea dumnezeieștilor Scripturi și smerenie pentru marea taină ce avea să se săvârșească prin ea.
În secolul al V-lea, Hrisip, un preot din Ierusalim, spunea despre Maica Domnului: „Un câmp acoperit de spini a produs crinul tău“. Înainte de vestirea îngerului că va fi maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria ajunsese la cea mai înaltă stare de curăție pe care o putuse dobândi umanitatea până în acel moment, având însă rădăcini în același pământ, în aceeași natură umană. Și, deși asemenea tuturor oamenilor, se născuse și ea cu păcatul strămoșesc, numai prin Maica Domnului singură umanitatea a arătat puterea sădită în ea împotriva păcatului, ocolind prin cuget treaz și prin hotărârea dreaptă și prin mărimea înțelepciunii, tot păcatul de la început până la sfârșit (Nicolae Cabasila). Cu toate acestea, întreaga umanitate afirmă dorința de mântuire prin glasul Mariei, care consimte la Buna Vestire ca Fiul lui Dumnezeu să ia natura omenească din trupul său, pentru a o izbăvi de urmările păcatului și ale morții și a o îndumnezei: „Fie mie după cuvântul tău“ (Luca 1, 38).
Prin curăția sa personală culminantă, Fecioara Maria, Eva cea nouă, zdrobește capul șarpelui, făcând posibilă Întruparea Cuvântului, Care, sălășluindu-Se în pântecele ei cel fecioresc, a curățit-o și de păcatul strămoșesc redus de ea la o simplă potență inactivă, pentru a nu lua în Ipostasul Lui dumnezeiesc o natură umană aflată încă sub acest păcat și supusă legilor firești ale nașterii în voluptate: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1, 35). Vorbind despre rolul Duhului Sfânt la Întruparea Mântuitorului din Fecioara Maria, pr. Stăniloae subliniază că „eficiența Duhului asupra cuiva e în proporție cu puritatea sau cu disponibilitatea aceluia asupra căruia Duhul lucrează. Căci puritatea înseamnă disponibilitate nemicșorată pentru Dumnezeu, înseamnă angajarea integrală în dialogul cu Dumnezeu, în rolul celui ce răspunde și se dăruiește. Maica Domnului se dăruiește deplin Cuvântului, nu numai prin cuvânt, ci și prin punerea integrală la dispoziția Lui. Duhul poate copleși astfel în ea deplin legea nașterii“.
Maică a Vieții, Fecioara Maria a fost prima ființă omenească îndumnezeită (Isaia 6, 6), acesta fiind un moment unic în istoria mântuirii și un început cu totul nou, posibil doar din inițiativă dumnezeiască. Maica Domnului naște pe Fiul lui Dumnezeu ca om, în chip feciorelnic, căci nu putea fi și nu putea rămâne decât fecioară, adică total dăruită lui Dumnezeu, înainte și în timpul zămislirii, la naștere și după nașterea Cuvântului (Iezechiel 44, 1-2).
Nașterea Fecioarei Maria reprezintă începutul mântuirii umanului de sub legea păcatului și a morții. Așteptarea unei întregi omeniri, a tuturor strămoșilor ei care s-au pregătit pentru aceasta, fiind aleși și curățiți de Duhul Sfânt, și-a găsit împlinirea în persoana ei. Prin ea, dorința omenească și cea dumnezeiască se întâlnesc în Hristos – ființa istorică în care Dumnezeu și omul se privesc ca într-o oglindă și se recunosc (P. Evdokimov).
(Sursa: Ziarul Lumina)