Două zile de naştere ale sfinţilor sunt sărbătorite liturgic de Biserică: cea a Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) şi cea a Maicii Domnului (8 septembrie). La fixarea acestor zile de pomenire s-a avut în vedere rolul pe care l-au avut atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Maica Domnului în planul de mântuire a lumii.
Astfel se explică şi plasarea celor două sărbători, una la începutul anului bisericesc (8 septembrie) şi alta spre sfârşitul anului bisericesc (24 iunie). Ele amintesc în exclusivitate de „începutul mântuirii noastre”.
Despre naşterea Sfântului Ioan Botezătorul s-a scris detaliat în Sfintele Evanghelii; nu însă şi despre naşterea Maicii Domnului, a cărei venire pe lume şi copilărie au fost trecute sub tăcere. Informaţiile necesare despre acest eveniment ne sunt oferite de Protoevanghelia lui Iacov, o scriere apocrifă, de origine iudeo-creştină, datând din secolul al II-lea. Desigur, deşi nu este considerată o scriere canonică, totuşi informaţiile, datorită vechimii lor, sunt de luat în seamă.
Sărbătoarea de astăzi a intrat în conştiinţa poporului odată cu sfinţirea unei biserici dedicate naşterii Maicii Domnului; aceasta a fost construită la Ierusalim de împărăteasa Eudoxia, soţia împăratului Teodosie al II-lea (408-450), la începutul secolului al V-lea, pe locul unde, conform tradiţiei, a fost casa Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, al căror cult s-a dezvoltat încă din secolul al IV-lea.
Ioachim se îndeletnicea cu păstoritul, una dintre ocupaţiile de bază în Ţara Sfântă de la acea vreme. Se spune că, din veniturile lor, Ioachim şi Ana ofereau Templului o treime, văduvelor, orfanilor şi săracilor o altă treime, iar restul le rămânea lor. De aceea, conaţionalii îi iubeau şi preţuiau. Însă, dincolo de această preţuire, pentru că nu aveau copii, Ioachim şi Ana erau consideraţi ca fiind „consemnaţi” de Dumnezeu.
De bună seamă, cel mai mult i-a întristat faptul că, la împlinirea a cincizeci de ani de împreună vieţuire, când au dus ofranda lor, în ziua Praznicului Înnoirii Templului, drept mulţumire lui Dumnezeu, arhiereul le-a refuzat darul, numindu-i în public blestemaţi.
Marcaţi de atitudinea liderului lor spiritual, Ioachim şi Ana s-au întors la casa lor din Seforis şi au hotărât de comun acord să se retragă în locuri mai prielnice meditaţiei, postului şi rugăciunii. Tradiţia spune că Ioachim s-a retras cu turmele sale pe Valea Hozevei, locuind în peştera Sfântului Ilie Tesviteanul, situată în apropierea locului pe care s-a ridicat, mai târziu, Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”; Ana a rămas într-o peşteră din spatele casei.
Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, ocolind orice privelişti de tensiuni şi patimi, au intensificat rugăciunile ca Dumnezeu să le dezlege sterpiciunea, sub rezerva că, dacă vor dobândi rod minunat la bătrâneţe, îl vor dărui Templului şi, implicit, lui Dumnezeu. Această conştiinţă se mai întâlneşte la părinţii lui Samuel (I Regi 1, 11), la părinţii lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 13), ca şi la mulţi părinţi din viaţa şi istoria Bisericii, care prin rugăciune au dobândit fii, deveniţi apoi sfinţi: Dimitrie, Nicolae, Vasile, Grigorie ş.a.
Întorşi acasă, Ioachim a cunoscut-o pe Ana care, deşi înaintată în vârstă, a rămas însărcinată, viaţa ei sfinţindu-se prin zămislire. Iar când s-a împlinit timpul, Ana a născut pe Maria. Am putea spune că naşterea Maicii Domnului face începutul unui nou fel de naştere, naşterea de la Dumnezeu sau „din Duhul”.
Maica Domnului este răspunsul lui Dumnezeu dat părinţilor ei la stăruitoarele lor rugăciuni. Mai mult, ea este darul lui Dumnezeu făcut omenirii, fiind împlinirea făgăduinţei făcute de Părintele ceresc protopărinţilor noştri (Facerea3, 15). De aceea, pentru a naşte pe Maica Vieţii, Ioachim şi Ana au trebuit să fie înduhovniciţi, ştergându-li-se orice patimă trupească prin post şi rugăciune, prin răbdare, smerenie şi viaţă virtuoasă, cununia lor fiind de Dumnezeu înţelepţită.
Naşterea minunată a Fecioarei Maria nu trebuie privită ca un act arbitrar al lui Dumnezeu, care intervine brusc în istorie. Venirea pe lume a celei care urma să fie Maica Fiului Întrupat al lui Dumnezeu a fost pregătită îndelung, fiind un pas înainte în mişcarea plină de iubire a lui Dumnezeu spre oameni.
Taina naşterii Fecioarei Maria deschide drumul spre o taină şi mai mare, şi anume că această făptură se va învoi să fie „chivotul lui Dumnezeu, cămara Împăratului”. „Taina ce preînchipuie o taină şi mai adâncă”, „astăzi uşile cele sterpe se deschid şi dumnezeiasca uşă cea feciorească merge înainte”, pentru ca „Hristos să intre în lume”. În Maria este prezent deja Hristosul pe Care Îl va purta la sânul ei, cum spune şi Troparul Praznicului: „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare. Stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.”
Prin urmare, odată cu naşterea Maicii Domnului începe să se scrie istoria mântuirii neamului omenesc!
