În Biserica Ortodoxă a Răsăritului se menține de foarte multă vreme instituția nășiei. Se pare că rădăcinile ei vin din practica iudaică a tăierii împrejur, când o persoană – firește, un bărbat – se punea chezaș pentru creșterea în iudaism a pruncului, astfel încât acesta să fie inițiat în cunoașterea doctrinei și moralei iudaice până la momentul proclamării lui solemne ca bar mițva sau „fiu al poruncii” (în aramaică), la vârsta de 12 ani. Practica s-a împământenit și în creștinism, cu prilejul botezării pruncilor, copiilor, ba chiar și a adulților. De la cei mai simpli credincioși și până la negustori, nobili, militari și chiar împărați, primirea în brațe a pruncului la Botez a constituit un mare eveniment pentru părinții copilului și pentru nași, nașul fiind sponsorul spiritual pe viață, uneori și material, al finului sau finei sale.
În epoca apostolilor, atunci când mulțimile se botezau după convertirea lor la creștinism, nu era nevoie de garant, de naș. Harul Duhului Sfânt lucra prin gura și prin mâinile Sfinților Apostoli sau prin ale diaconilor (ex. Filip în Samaria). Astfel, ca mărturie canonică post-apostolică, Didahia nu menționează nașii, dar cere ca atât cel ce se botează cât și cel ce efectuează Botezul, să postească trei zile în avans. Prevederea canonică din Didahie s-a păstrat. Apoi, în primele secole de creștinism, încetul cu încetul, s-a dezvoltat catehumenatul și grija de a se da garanție Bisericii pentru cel ce se boteza. De aici și nașii, în primul rând diaconii pentru bărbați și diaconițele pentru femei, care-l ajutau pe preot la Botez, precum și afundătorul. Despre acesta din urmă există, într-un vechi Molitfelnic, o referire interesantă din punct de vedere ritual: afundătorul stă în picioare în baptisteriu, ia copilul de la preot și îl afundă. Desigur, afundătorul nu era naș, în sensul de azi, dar avea grijă cum afunda copilul, astfel încât să-l dea viu și nevătămat înapoi, fie preotului de la care l-a luat, fie nașilor care îl primeau.
Limbajul bisericesc este atent cu ceea ce se întâmplă cu nașii la Botez. În limba română se utilizează cuvântul naș sau nașă, provenit din termenul slavon care înseamnă „al nostru”, „a noastră”.
Nașii sunt părinți spirituali, „părinți în Dumnezeu”.
Nașii de la Botez trebuie să fie ortodocși
Întrucât se creau grade de rudenie spirituală între nașii de botez, finii, mama copilului și celelalte rude ale lor, Sfinții Părinți au rânduit unele restricții canonice privind căsătoria dintre ei. Astfel, prevede clar Canonul 53 de la Sinodul V-VI Ecumenic: „Deoarece rudenia cea după suflet este mai mare decât legătura trupurilor, iar noi am aflat că în unele locuri unii primesc copii din sfântul și dătătorul de mântuire Botez, iar după aceea încheie însoțire de nuntă cu mamele văduve ale acelora, orânduim ca, de la prezentul «canon», nimeni să nu mai facă un lucru ca acesta. Iar de s-ar prinde vreunii făcând aceasta, după canonul de față, unii ca aceștia să părăsească mai întâi o atare însoțire nelegiuită, iar apoi să fie supuși epitimiei pentru cei desfrânați”.
„Pravila cea Mare” sau „Îndreptarea legii”, tipărită prin cheltuiala voievodului Matei Basarab la Târgoviște, în anul 1652, a preluat ideea că rudenia religioasă este mai presus decât cea după trup și a oprit încuscririle incriminate aici. De altfel, în popor s-au menținut și s-au respectat prevederile din Canonul 53 de la Sinodul V-VI Ecumenic. Ele acționează și astăzi în Biserica Ortodoxă Română și în Bisericile Ortodoxe surori. Nașii de la Botez trebuie să fie ortodocși, fără îndoială. Nașul primește individual în brațe pruncul de parte bărbătească sau finul, iar nașa primește în brațe, tot individual, pruncul de parte femeiască sau fina. Nu are importanță dacă nașii de Botez sunt căsătoriți sau nu. Ei primesc pruncul, respectiv prunca, din mâinile părinților și îl (o) țin în brațe pe timpul ritualului de exorcizare, răspund în locul finului (respectiv, finei) la întrebările preotului oficiant, se leapădă de trei ori de satana, scuipă și suflă pe satana de trei ori în pridvorul bisericii, apoi declară că se unesc cu Hristos, recită sau citesc Crezul, adică Mărturisirea de credință, aduc pruncul sau prunca, personal, în pronaosul bisericii, unde se desfășoară Sfânta Taină a Botezului, primind în hrisma albă pruncul sau prunca, iar după Botez țin lumânarea nou aprinsă. Apoi trec prin ritualul Mirungerii, al spălării Mirului și al tunderii pruncului în semnul Sfintei Cruci. În fine, aduc în brațe, în naos, pentru Sf. Împărtășanie, pe cel nou botezat, chiar la sfintele uși ale altarului. După primirea Sf. Împărtășanii, pruncul băiat este luat în brațe de preot și închinat la cele patru colțuri ale sfintei mese și, în sfârșit, îl dă din nou nașului sau nașei, care vor duce pruncul la casa părinților și îi vor face prima băiță, atunci sau a doua zi, pentru „luarea Mirului”, astfel încât Sf. Mir să nu se întineze în vreun fel.
De aici înainte, nașii de Botez vor fi întotdeauna grijulii cu creșterea în duh ortodox a celui botezat de ei. Este posibil ca nașii de Botez să devină, ei sau vreunul dintre copiii lor, nași de cununie ai finului sau finei. Astfel, legătura de rudenie creștină se întărește mai mult.
Nu este îngăduit de sfintele canoane ca monahii, monahiile și ieromonahii sau arhiereii să țină în brațe, ca nași, la Botez, pruncii. Lor nu le este îngăduit să mai vadă goliciunea pruncilor, din moment ce s-au lepădat de lume. Cu atât mai mult în cazul celor care se botează mai târziu, din varii motive.
Dacă s-au mai săvârșit botezuri la mănăstiri, faptul s-a datorat lipsei de biserică în satele învecinate mănăstirii, când biserica lăcașului monahal se dădea spre folosință, de către episcopul locului, sătenilor, până la clădirea lăcașurilor proprii.
(Pr. prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, sursa: www.ziarulumina.ro)
