În afară de primele forme de nășie de la Botez, au luat ființă și nășiile de nuntă, precum și așa-zisele „nășii de călugărie”. În Noul Testament, ni se relatează mai în detaliu despre un singur naș de nuntă, cel din Cana Galileii, nuntă la care a mers și Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu Maica Sa (Ioan 2, 1-10). Banchetul de nuntă era condus de un nun sau naș, după vechiul obicei clasic, grec, latin și oriental, ca masa bărbaților să fie prezidată de un om onorabil, de naș. Sf. Evanghelist Ioan ne relatează că, la un moment dat, în Cana, s-a sfârșit vinul și, desigur, era în pericol însăși petrecerea, veselia. S-a adus la cunoștință Maicii Domnului această întâmplare, iar Maica Domnului i-a adus la cunoștință Domnului Iisus Hristos faptul, întrucât era de față și El. La început se părea că Mântuitorul Hristos n-ar fi vrut să se amestece, dar apoi, slujitorii nunții (stolnicii), după sfatul Maicii Domnului, au făcut tot ce le-a zis El. Anume, ei au umplut până sus șase vase cu apă de câte două sau trei vedre. Mântuitorul a prefăcut minunat apa în vin și a poruncit să se ducă nunului. Bând din noul vin, nașul a chemat mirele și l-a lăudat, pentru „că a ținut vinul cel bun până acum” (Ioan 2, 1-10).
Nășia de cununie este o veche instituție civilă umană, transformată treptat, în creștinism, într-o instituție specific religioasă. În imperiul bizantin, martori la încheierea unei căsătorii, în biserică, erau preoții catedralei. Ei semnau, ca martori, actul de căsătorie, act ce se păstra în arhiva catedralei. Nu era vorba deci doar de un martor, ci de doi sau mai mulți. Cu vremea, nașii de cununie au devenit perechi de credincioși ortodocși, ei înșiși căsătoriți și cununați religios, având o experiență de viață bogată, angajându-se solemn, în biserică, să-i îndrume pe calea vieții pe noii căsătoriți, să le fie exemplu de trăire creștinească, de cinste și de omenie. Se validau, atunci ca și astăzi, prin primirea copiilor lor, ca nași, la Botez.
Nășia de călugărie este cu totul aparte. Un monah îmbunătățit ia sub mantie, din pridvorul bisericii, pe cel ce urmează a fi făcut rasofor sau chiar călugăr definitiv și îl aduce în mijlocul bisericii spre a fi tuns. El rămâne îndrumătorul spiritual al noului monah, pe toată viața, veghind la propășirea în Hristos a „finului său de călugărie”.
(pr. prof. univ. dr. Alexandru I. STAN, sursa: www.ziarulumina.ro)
