La începutul lunii martie, un fost președinte al României și-a serbat ziua de naștere. Evenimentul m-a lăsat rece. Tot la început de martie, a fost omagiat Gogol, care a binevoit să părăsească lumea asta cu mai bine de un secol și jumătate în urmă. Ei, aici se schimbă treaba, fiindcă scriitorul ucrainean e vechi locatar al inimii noastre. Nici că se poate prilej mai fericit ca să recitim „Nasul”, minunata lui nuvelă.
Există niște componente corporale care ne conferă personalitate, iar una dintre ele este nasul. Un om fără nas nu face două parale. Se crede că istoria lumii s-ar fi scris altfel dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, dar la scară mai redusă am putea spune că nici actrițele Marlene Dietrich sau Uma Thurman nu s-ar fi bucurat de reușită în viață, dacă n-ar fi avut în centrul feței nasul cu care se legitimează. Pentru că nasul e o adevărată carte de vizită, scrisă cu litere puternice, cartilaginoase.
Cu totul de înțeles devine, în povestirea lui Gogol „Nasul”, drama maiorului Kovaliov, un tânăr plin de speranțe, care, într-o dimineață, dorind să-i facă de petrecanie unui coș apărut de cu seară la poalele edificiului său nazal, „spre imensa lui surprindere, constată că în locul nasului rămăsese doar o suprafață lucie, cu desăvârșire netedă.” Tii, ce pacoste! Pornește, dom’ maior, de-ți caută nasul, dar unde?
Tocmai când rătăcește buimac, în speranța unei minuni, bărbatul castrat de nas zărește un domn impecabil, în ținută clasică de consilier de stat, „cu fireturi de aur” și la cingătoare cu „o sabie”. O persoană născută să impună respect. Ei, „închipuiți-vă spaima lui Kovaliov, recunoscând cu stupoare în acea persoană propriul său nas!”
Pornește așadar într-o goană nebună, pe urmele nasului său. Intră nasul în biserică, proprietarul după el. Uite-l colo, blestematul, pupând icoanele și rugându-se „cu adâncă evlavie.” Kovaliov ar vrea să-l ia la palme și să-l repună la locul său, dar costumul de consilier de stat îi dă nasului prestanță. Kovaliov e nas în nas cu propriu-i nas, dar i se adresează respectuos, cu „stimate domn”, „ar fi cazul să vă cunoașteți locul”, pentru ca, suflându-și curaj în velă, să-i spună franș: „în definitiv, sunteți propriul meu nas!”
Dar vorba „și-a luat nasul la purtare” are explicația ei, căci nasul, după ce i-o trântește mai întâi că „eu nu depind de nimeni”, îi „întoarce spatele și continuă să se roage cu toată osârdia.” Câtă aroganță emană pe nări! Când Kovaliov se hotărăște să-l apuce de guler, nasul ia-l de unde nu-i.
Gluma se-ngroașă, căci dacă nasul se hotărăște s-o șteargă din țară? La tupeul lui, ar fi în stare. Cu nervii întinși, omul cu fața belită se hotărăște să dea un anunț la mica publicitate, gen „pierdut edificiu nazal, aducătorului recompensă”. Însă, pe baza unei cenzuri multilaterale, inclusiv a bunului-simț, i se refuză publicarea. Poate cineva băga mâna în foc că acest anunț nu este un pamflet deghizat, la adresa unei instituții fundamentale a statului?
Moralul lui Kovaliov execută exerciții impuse la sol. Doar degetele mai găsesc forța să se strângă în pumn, pentru a se ridica spre Ceruri: „Doamne, Dumnezeule! De ce mă năpăstuiești așa? Să mă fi lipsit de-o mână sau de-un picior, și tot mai bine era!” Ce om necăjit! Aproape că regreți că nu te-ai născut cu două nasuri, ca să-i dai lui unul.
Însă tot organele de poliție, săracele! La ușa lui Kovaliov, bate un polițist întrupând însăși speranța, care se interesează profesional: „Dumneavoastră ați binevoit să vă pierdeți nasul?” Omul cu nasul în minus simte din nou gâlgâitul sângelui prin vine. Nasul său a fost arestat la timp, pe când se pregătea s-o șteargă în străinătățuri, folosindu-se de un pașaport fals.
Kovaliov mai are unele probleme cu montarea nasului, care își probează încă o dată independența. Dar, în cele din urmă, rebelul mădular este înregimentat în locul său consfințit de anatomie și, chiar dacă nu-i convine, va trebui să urmeze disciplina feței. Căci oare ce s-ar întâmpla dacă fiecare organ ar avea manifestări anarhice și ar pune la cale asemenea lovituri de stat?
Dacă Gogol ar mai trăi, mi-ar plăcea să îi sărut mâna.
