Nas drept, față ovală…

Din nou despre „Mihai Ursachi în documentele Securității”. La urma urmei, ce-a fost cu tevatura stârnită de Securitate în jurul lui Mihai Ursachi? Acuza ce i se aducea în primii ani de „urmărire informativă” era… ca să fie: „scrie poezie metafizică”. Ei, și ce? Aș spune chiar că intruziunea „organelor” până și-n viața lui personală a determinat o radicalizare a poetului, care a culminat târziu, odată cu interviul difuzat de Europa Liberă în 1981. Numai că, atunci, Ursachi se afla „după gard”, în SUA, și intenționa să solicite azil politic, pentru acordarea căruia trebuia să probeze gesturi disidente.
O altă acuză, la fel de încropită din „cuțite și pahară”, era aceea că „se află în atenția cercurilor reacționare din exterior” (1980). Din nou am spune „Ei, și ce?”, numai că nu pot fi înțelese realitățile „epocii de aur” recurgându-se la criterii valabile azi. „Cercurile” erau interesate (și motivate) în primul rând de opera lui Ursachi, net individualizată în poezia română a vremii, drept pentru care, la un moment dat, alături de Marin Sorescu (se detestau reciproc!), ieșeanul se număra printre cei mai traduși dintre scriitorii noștri. Oricum, reacția Securității față de „obiectivul Ursu” este net disproporționată, lăsând impresia că-i premeditat și voios întreținută: „avem și noi, la Iași, disidenții noștri”, ceea ce conferea „organelor” locale un plus de importanță națională.
Filaje peste filaje, care consemnau conștiincios, cu menționarea orei și a minutului, faptul că „obiectivul” „a privit un flanel” într-un magazin și „o pereche de cizme” în altul, percheziții la domiciliu, oficiale și neoficiale („se va organiza o percheziție secretă” – 1977, p. 255) și, mai ales, învăluirea „obiectivului” cu o impresionantă rețea de turnători. Unul dintre ei, legendat ca „Stan Petru”, a semnat nu mai puțin de 92 (!) de delațiuni, unele pe mai multe pagini – ar fi o carte! – din care se vede mai întâi că posedă o scriitură de cert nivel intelectual, apoi că-i membru al US, că avea acces în toate redacțiile și, mai ales, că se afla în vechi și trainice relații de amiciție cu „obiectivul”. Cine să fie? Ar trebui să-l cunosc, încerc să-l identific și nu izbutesc, mai că aș oferi, ca-n filmele americane, o recompensă celui ce poate decripta „enigma Stan Petru”!
Alți informatori sunt, cu tristețe, recognoscibili; unii au și părăsit această lume… Dacă „obiectivul” întâlnea pe stradă și schimba două-trei vorbe cu un cunoscut, sau, și mai alarmant, cu un necunoscut „organelor”, persoana respectivă primea calitatea de „legătură”, căpăta un indicativ și urma identificarea. Așa a intrat în mecanismul informativ „legătura Uța”, descrisă în amănunt: „forma generală a feței ovală, ten brunet, nas drept, buze subțiri, bărbie rotundă” etc., etc., filatorul făcându-și treaba până la capăt, ajungând, adică, să citească, pe ușa „legăturii”, cartea de vizită: „Ana Mâșlea” (poetă cu volume publicate, din momentul acela fișată la „Secu”).
Pentru eficientizarea urmăririi erau organizate așa-zisele „momente operative”, fără prea mult succes în cazul „Ursu”: „Cu toate că rețeaua informativă a fost dirijată să-l invite la restaurant, acesta a refuzat” (p. 190). Poetul începea să aibă suspiciunile lui, de asemenea identificate și raportate: „Nu are încredere în colegii lui de breaslă, în fiecare este sigur că se ascunde un dușman al său, care-l spionează pentru a-l pârî”. Ceva dreptate, avea!
Cum și autoarea cărții recunoaște, iar noi, ce i-am fost în preajmă poetului întărim, „Mihai Ursachi avea bizareriile sale”. Productivul Stan Petru intuiește aici un reflex de autoapărare: „pozează ca trăsnit, mai aiurit decât este în fond” (1974). Între ciudățeniile lui, o anume mitomanie, care avea să trimită Securitatea pe piste greșite: „mi-a vorbit despre o carte care i-a apărut în America, o carte de poezie editată de un grup de cinci oameni care au investit bani și care-i fac reclamă să se vândă. Dacă suma primită pentru carte va trece de 10.000 dolari, voi pleca în Canada”. Fabulații: nici în 1973, nici după aceea, nu i-a apărut vreo o carte în SUA, numai că Securitatea a luat-o de bună și se agita acum pentru… aducerea valutei în țară! Ridicol! De altfel, mai târziu, după ce călătorise destul de mult peste hotare, Ursachi a trebuit să tragă alte concluzii: „Acolo nu interesează pe nimeni poezia și numai dacă ai bani poți fi publicat” (1978).
Interesant ar fi dacă Ioana Diaconescu ar renunța la secretizarea unui nume redus la puncte-puncte, chiar dacă precizarea ar fi, cine știe, incomodă: „Bătrâne, eu nu plec din Țara Românească, chiar dacă ar veni […] la conducere”. Cine, adică? Ar fi relevantă pentru întregirea portretului unui „mare poet care, fără să se manifeste prin gesturi explicite de disidență, a înțeles să rămână un om liber. O libertate atât literară, cât și existențială”.