Nădejdea

Nădejdea ca virtute teologică Nădejdea în general, ca fenomen sufletesc, este o năzuință pli­nă de încredere spre un bun viitor, posibil de dobândit. Posibilitatea dobândirii bunului respectiv transforma nădejdea din simpla dorință sau năzuință în încredere. Ea devine o forță care ne împinge la acțiune, la lupta pentru cucerirea acelui bun. Ea îndrumă toate forțele spre bunul viitor.
În viața religios-morală nădejdea are un rol important deoarece bunul suprem spre care se îndreaptă creștinul este Dumnezeu. El dorește să ajungă să vadă pe Dumnezeu și în această vedere să ajungă desăvârșirea proprie și să guste fericirea veșnică. El se mărturisește ca: „având dorința de a mă desface de viața aceasta și a fi împreună cu Hristos” (Filip. I, 23).
Dorința noastră după unirea cu Dumnezeu devine nădejde, dorința plină de încredere, prin faptul că girantul împlinirii ei este Dumnezeu, Cel ce a turnat arvuna făgăduinței Sale în inimile noastre. Prin harul divin, pe de alta parte, nădejdea însăși, ca tendință inerentă a spiri­tului uman, este înnoită și întărită. Aceasta se realizează la taina Sfântului Botez.
Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinței lui Dumnezeu, avem încredere că vom ajunge la fericirea veșnică și nu vom fi lipsiți de mijloacele necesare mântuirii.
E năzuința plină de încredere spre posesiunea lui Dumnezeu, ga­rantată de iubirea și făgăduința lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel o numește „ancora a sufletului sigura și tare, care intră în cele dinăun­tru ale catapetesmei, unde a intrat ca înaintemergător pentru noi Iisus” (Evr. VI, 19-20). Ea este o anticipare a veșniciei ce ne stă îna­inte, „căci prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. VIII, 14). Prin ea parti­cipam de acum la viata viitoare.
Roadele nădejdii
Roadele nădejdii sunt multiple. Relevăm numai pe cele mai generale.
În primul rând, nădejdea îndreaptă cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre viața viitoare, și-l dezlipește de bunurile simțuale și vremelnice. El nu are cetate stătătoare pe pământ; cetatea lui este cea care va să fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14).
În al doilea rând, nădejdea naște râvna, curajul, tăria, statornicia în lucrarea mântuirii. Ea produce bărbăția creștină, care și-a găsit în­truparea în Sfinții Apostoli, în mucenicii și mărturisitorii credinței.
Pri­vind spre bunurile viitoare, ei au înfruntat toate valorile vieții, cu cu­raj, seninătate și bucurie, nevoindu-se ca să fie întru toate bineplăcuți Domnului (2 Cor. V, 4-9). Bărbăția creștină este entuziasm în luptă și răbdare în necazuri. Este ceea ce spune Psalmistul: „Fiți tari cei ce nădăjduiți în Domnul și să se îmbărbăteze inimile voastre” (Ps. XXX, 23) și continuă Apostolul Pavel: „Ne lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci ne și lăudăm în necazuri, știind că ne­cazul aduce răbdare și răbdarea încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează” (Rom. V, 2-5).
Sau în alta parte: „Spre aceasta ne si ostenim si sintem ocoriti, caci am nadajduit in Dumnezeul cel viu, convinsi fiind ca daca patimim cu Hristos, impreuna cu El ne vom si mari” (Rom. VIII, 17; 1 Tim. IV, 10). Caci „Cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Mat. X, 22).
Păcate împotriva nădejdii
Deznădejdea este pierderea oricărei nădejdi în Dumnezeu și în mântuirea proprie.
Deznădejdea poate izvori:
a) din conștiința păcătoșeniei proprii, unită cu socotința că nu mai poți avea iertare la Dum­nezeu (Iuda, spre exemplu);
b) din căderea în robia păcatului printr-o viață imorală, în așa fel încât creștinul ajunge să creadă că nu mai este scăpare din această robie;
c) din nenorocirile vieții, care, uneori, ne pun la grea încercare.
Împotriva deznădejdii se luptă prin întărirea credinței în iubirea și bunătatea lui Dumnezeu și în forțele morale ale sufletului, prin cugetarea la viața atâtor păcătoși care au devenit sfinți și atâtor mucenici care întru răbdare au dobândit cununa nemuririi.
Încrederea peste măsură poate fi de două feluri: referitoare la Dum­nezeu și referitoare la noi înșine.
Cu referire la Dumnezeu, încrederea peste măsură înseamnă a continua să păcătuiești pe motivul că Dum­nezeu este bun și iartă. Bunătatea lui Dumnezeu este luată tocmai pentru a săvârși păcatul.
Cu referire la noi înșine, încrederea peste măsură constă în a crede că putem dobândi mântuirea numai prin puterile noastre proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta izvorăște din mândrie, din supraestimarea forțelor noastre. Ea trebuie combătută prin conștiință clară că fără Dumnezeu noi nu putem face nimic pentru mân­tuirea noastră.
Fiind în același timp păcate împotriva acțiunii sfințitoare a Duhu­lui Sfânt în noi, deznădejdea și încrederea peste măsură în bunătatea lui Dumnezeu și în puterile proprii sunt păcate de moarte, făcând parte din păcatele împotriva Duhului Sfânt (Mat. XII, 31-32).