Deși este atît de necesar pentru această viață să nu ne încredem în noi înșine, totuși, dacă disperăm, adică dacă n-avem nici cea mai mică încredere în noi înșine, e sigur că ori vom dezerta din lupta cu viața, ori vom fi învinși de vrăjmași. De aceea, în legătură cu completa renunțare la noi înșine, e necesar să avem și o perfectă nădejde și încredere în Dumnezeu, sperînd să primim numai de la El orice lucru bun, orice ajutor și orice izbîndă. Fiindcă, după cum de la noi, care nu sîntem nimic, nu așteptăm nimic, din care cauză nu ne încredem deloc în noi, tot astfel ne vom bucura fără frică față de Dumnezeu pentru orice victorie, îndată ce am înarmat inima noastră cu o nădejde vie într-Însul, ca să primim ajutorul Lui, după cuvîntul psalmistului: „Nu întoarce fața Ta de la mine și nu lepăda cu mînie pe sluga Ta, Tu ești ajutorul meu, nu mă lăsa și nu mă părăsi, Dumnezeul mîntuirii mele” (Ps. XXVII – 9 (XXVIII, 9)).
Dar această nădejde și acest ajutor pot fi dobîndite în chip hotărît. Patru sînt motivele:
– Fiindcă le cerem de la un Dumnezeu, Care fiind atotputernic, ne poate da orice dorește El și deci ne poate ajuta oricînd.
– Pentru că le cerem de la un Dumnezeu cu înțelepciunea și știința nemăsurată, care cunoaște toate, fie și cele ale celei mai înalte desăvîrșiri și prin urmare știe ceea ce este necesar mîntuirii noastre.
– Fiindcă cerem acest ajutor de la un Dumnezeu nemăsurat de bun, cu o dragoste negrăită, totdeauna gata a ne ajuta din ceas în ceas și din moment în moment, pentru victoria duhovnicească și deplină asupra noastră îndată ce alergăm în brațele Lui cu nădejde tare și neclintită.
– A patra cale de a agonisi această nădejde în Dumnezeu și-n ajutorul Lui, e să ne ducem cu gîndul la istorisirile sfintelor Scripturi, unde sînt multe fapte expuse, ca oricine nădăjduiește în Dumnezeu nu rămîne niciodată rușinat și neajutat.
Înarmează-te cu aceste patru arme, începe lucrul și luptă ca să biruiești
Și cum e posibil ca, Bunul nostru Învățător, Cel ce treizeci și trei de ani a alergat căutînd oaia pierdută, cu o așa de mare perseverență, Cel ce a bătut drumurile cu atîta oboseală, Cel ce Și-a vărsat tot Sîngele Său și Și-a dat viața, – cum e posibil, zic acum, ca oaia însăși să-l urmeze și să strige cu mare dorință după El s-o mîntuiască, iar El să nu-și întoarcă ochii la ea? Cum să
n-o ia și să n-o pună pe dumnezeieștii Săi umeri, făcînd un ospăț cu toți îngerii din Ceruri?
Dar dacă Dumnezeu neîncetat caută și așteaptă cu mare grijă și dragoste, să găsească, ca pe drahma din Evanghelie, pe cel orb și păcătos, s-ar putea ca El să uite pe cel ce-i ca o oaie pierdută? Și cel ce crede totdeauna că Dumnezeu cunoaște inima omului dorind să intre
într-însa și să cineze, cum spune Sf. Apocalipsă, dîndu-i harurile Lui, acela totdeauna își pune nădejdea în Domnul. E cu putință oare ca omul să-și deschidă inima către Dînsul, să-L cheme într-însul, iar El să nu vrea să intre?
Cuvintele Apocalipsei sînt: „Iată stau la ușă și bat: de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi prînzi cu dînsul și el cu Mine” (Apoc. Ill, 20).
Înarmează-te cu aceste patru arme, începe lucrul și luptă ca să biruiești. Fii sigur că atunci vei dobîndi nu numai toată nădejdea în Dumnezeu, ci și neîncrederea în tine.
Nu voi înceta a-ți aminti despre neîncrederea în tine, fiindcă-ți este foarte folositor să știi aceasta, că bizuirea în sine este un dușman foarte înverșunat al oamenilor. Ea e ceva foarte subtil în noi. Uneori trăiește în modul cel mai tainic în inimile noastre, chiar atunci cînd ni se pare, că nu ne încredem în noi și că nădăjduim în Dumnezeu. Deci, ca să poți fugi cît mai departe de această slavă deșartă și să poți lucra neîncrezîndu-te în tine și cu nădejdea în Dumnezeu, trebuie ca, considerația de incapacitate a ta să treacă înainte de considerația atotputerniciei lui Dumnezeu, iar aceste două considerații să premeargă oricăror fapte ale tale.
