Nădejdea scandaloasă

În Pateric există un mic grupaj, de doar trei apoftegme, așezate sub numele Apollo. Cele trei scurte povestiri au în centru cel puțin doi pustnici care poartă același nume. Dacă prima și a treia ne prezintă un călugăr cu totul dedicat aproapelui, a doua istorisire aduce mărturisirea brutală a unei crime făcute de un monah pe care îl chema Apollo, pe când era cioban. Mânat de o curiozitate maladivă, a spintecat o femeie însărcinată, doar ca să vadă cum stă copilul în pântece. Atrocitatea aceasta nu l-a lăsat indiferent. Merge la Sketis, se confesează părinților de acolo și se dedică pocăinței cu o consecvență incredibilă. Avva Apollo își consacră restul vieții rugăciunii pentru iertarea păcatelor. Încetează să mai facă orice lucru de mână și se roagă necontenit: „Eu am greșit ca un om, Tu, ca Dumnezeu, curățește-mă!“ Rugăciunea aceasta îi ocupa timpul și îi umplea viața până la epuizare. La capătul puterilor zicea:
„Te-am supărat Doamne, iartă-mă ca să mă odihnesc puțin“. Chinurile pe care le îndură sunt greu de imaginat. Singura odihnă posibilă vine odată cu iertarea lui Dumnezeu.
Toată energia investită în rugăciune timp de zeci de ani e pentru a căpăta iertarea și încredințarea în inimă că Dumnezeu l-a iertat. Cu timpul a ajuns să dobândească o asemenea convingere. Credea că Domnul l-a iertat pentru toate, chiar și pentru uciderea femeii. Avea îndoieli în privința iertării pentru uciderea copilului. Apoftegma se încheie brusc, cu răspunsul unui bătrân la gândul lui Apollo: „Dumnezeu te-a iertat și pentru aceasta, dar te lasă în durere pentru că îți folosește sufletului“.
Această povestire din vechiul Pateric egiptean se apropie de o scenă din viața Sfântului Siluan Athonitul, pe care o relatează biograful și ucenicul său apropiat, arhim. Sofronie Saharov. E vorba de mirarea lui Semion, viitorul monah, pe atunci fecior în satul lui, când vede cântând și jucând pe un bărbat care ucisese un om la beție. L-a chemat deoparte și l-a întrebat cum se poate veseli, cu tot ceea ce are pe conștiință. Acela i-a răspuns: „Știi, când eram în închisoare, mult m-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte, iar Dumnezeu m-a iertat; de-aia pot acum cânta liniștit“.
Ambele relatări sunt de fapt întâlniri cu extrema păcatului. Vedem mai limpede necesitatea unei conștiințe a păcatului, cea pe care se întemeiază pocăința, singura care face posibilă iertarea lui Dumnezeu. Alături de conștiința păcatului, de puternicul simțământ al pocăinței, cele două povestiri aduc în prim plan posibilitatea simțirii lui Dumnezeu și a prezenței Sale discrete.
Cele două istorisiri, cea din viața Sfântului Siluan, dar mai ales cea din Pateric, sunt traversate de o scandaloasă nădejde: nădejdea iertării chiar din adâncurile contorsionate ale păcatelor greu de imaginat. Până și acolo iubirea lui Dumnezeu se pogoară pentru a vindeca răni vechi și a netezi cicatrice. Chiar dacă durerea rămâne, ca o amintire vibrantă a trecutului și ca un motor al pocăinței. De aceea bătrânul fără nume îi spune avvei Apollo că Dumnezeu l-a iertat, dar i-a lăsat durerea și încă nesiguranța, pentru folosul sufletului.
În încheiere trebuie spus că această apoftegmă despre avva Apollo nu este nicidecum o justificare a crimei ori o relativizare a răului. Răul rămâne rău, dar tocmai aici devine vizibilă măreția absolută a lui Dumnezeu: răul nu contaminează binele, care rămâne mereu accesibil, iar iertarea Domnului și dragostea Sa sunt forma supremă de libertate și temeiul unei speranțe scandaloase.
(Sursa: Ziarul Lumina)