Nădejdea „ne duce de mână pe drumul cerului”

E partea unui suflet mărinimos de a nu se lăsa deloc abătut, de a nu deznădăjdui câtuși de puțin în fața multelor rele care-l împresoară – de a nu se depărta întru nimic de Dumnezeu, ci, prin rugăciuni repetate și fără izbăvire, de a stărui până ce El va avea milă, așa cum zice preafericitul David. Îmbrâncindu-ne în deznădejde, diavolul caută să smulgă din inimile noastre nădejdea în Dumnezeu, singura ancoră temeinică, acest susținător al viețuirii noastre, care ne duce de mână pe drumul cerului – și chezășuiește mântuire sufletelor aflate în cădere.
Mântuirea prin nădejde
„Prin nădejde – zice Pavel – am fost mântuiți…” Ca un lanț trainic coborât ca din cer, nădejdea ne susține sufletele. Ea atrage încetul cu încetul către cereștile înălțimi pe acei care se țin bine „legați” de ea; ea ne ridică deasupra învolburărilor mizeriilor lumii acesteia.
Cine slăbește și se scapă din ancora aceasta sfântă cade de îndată și se îneacă. Cel rău știe bine aceasta, când zărește că suntem zdrobiți de gândul relelor noastre fapte se arată și adaugă acestei greutăți gândurile deznădejdii, mai grele decât plumbul însuși. Dacă le primim, este cu neputință să nu fim târâți de îndată de această adăugire de greutate, desprinși cu putere de lanț și aruncați în fundul ticăloșiei…
Pașii spre lumină
Mulți oameni, după ce au fost puși jos și depărtați de calea cea strâmtă a virtuții, s-au ridicat atât de minunat, încât restul zilelor lor a șters ceea ce fusese mai înainte, primiră premiul, își puseră cununa, fiind așezați printre învingători și numărați în obștea sfinților.
Atâta vreme cât stăm în cuptorul plăcerilor, cu toate multele pilde de acest fel, lucrul ni se pare cu neputință. Dar, de îndată ce-am făcut cei dintâi pași ca să ieșim la lumină, lăsăm, treptat, înapoia noastră flăcările cele arzătoare și drumul pe care-l vedem deschizându-ni-se înainte ni se arată ca împrospătat de rouă – și plin de ușurință.
Să nu descurajăm
Trebuie să nu ne descurajăm – și să nu deznădăjduim cu privire la această întoarcere. La această întâmplare, de vei avea putere și bunăvoință – și bunăvoință, și putere multă îți vei dobândi.
Când cineva și-a închis sieși poarta pocăinței – când, ca să zic astfel, și-a zidit ușa care duce la mântuire -, cum va putea, stând afară, să facă ceva bun? Astfel că cel rău pune totul în lucrare ca să sădească acest gând în noi – căci, pe urmă, nu va mai avea nevoie ca să ne biruiască nici de efort, nici de trudă – la ce bun, dacă stăm căzuți la pământ, doborâți și nevrând a ne împotrivi?
Cel ce va fi în stare a se desface din această legătură își va lua din nou tăria și nu va înceta, până la cea de pe urmă suflare, de a se împotrivi diavolului. De mii de ori doborât fiind, el se va ridica necontenit și-și va împovăra dușmanul. Acela care, dimpotrivă, este înlănțuit de gândurile deznădejdii își nimicește propria-i putere și cum va putea el să izbândească, să se împotrivească, fugind din fața dușmanului?
Indiferent de păcate, nu deznădăjduiți!
Să nu ziceți că toate acestea sunt cu privire numai la cei care s-au făcut vinovați de greșeli ușoare. Presupuneți un om plin de toate stricăciunile; că acest om ar fi săvârșit toate greșelile care pot pune pe cineva afară din împărăție – că nu fusese la început dintre cei necredincioși, ci că, făcând parte dintre credincioși, din cei plăcuți lui Dumnezeu, ar fi ajuns în urmă stricat, desfrânat, poftitor, hoț, bețiv, sodomist, batjocoritor – și toate alte culpe pe care le voiți.
Nici chiar acestui om nu i-aș îngădui să deznădăjduiască, chiar de ar fi ajuns în cea de pe urmă bătrânețe, cuprins de această stare de stricăciune fără de nume.
Dacă mânia lui Dumnezeu ar fi o patimă, omul ar avea dreptate să deznădăjduiască, neputând stinge flacăra aprinsă de toate crimele lui. Dar patimile nu sunt cunoscute de Dumnezeu; chiar când el se răzbună și pedepsește, este fără mânie, plin de bunătate. Așa că, se cade să avem temeinic curaj. Și să fim încrezători în puterea pocăinței.
Deznădejde, prăbușire
Deznădejdea nu are numai această tristă urmare de a ne închide porțile cetății cerești, de a ne împinge spre multă trândăvie și mult dispreț – ea ne prăbușește, așadar, în rătăcirea cea diavolească.
Diavolul însuși nu a ajuns ceea ce este decât deznădăjduind la început – și prăbușindu-se, pe urmă, din deznădejde, spre vorbe și fapte potrivnice mântuirii.
Mânioșii, de îndată ce și-au pierdut sănătatea duhului, nu se mai tem de nimic, nu se mai rușinează de nimic, chiar de ar fi să se arunce în foc, în mare sau într-o prăpastie.
Asemenea, acei care-s cuprinși de nebunia deznădejdii ajung de nu mai poți vorbi cu ei și aleargă spre tot felul de păcate. Și dacă moartea nu vine să pună capăt nebuniei lor, pornirii lor, ei înșiși își fac mulțime de rele…
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, sursa: www.ziarulumina.ro)