Nădejdea în Dumnezeu: lumina vieții

Nădejdea, ca virtute, este absolut necesară pentru mântuire. Ea întărește întreaga ființă a creștinului în Dumnezeu, într-o încredere necontenită în purtarea Lui de grijă; dă putere sufletului în fața tuturor greutăților care-l asaltează pentru a-l despărți de Dumnezeu. „Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământești; în sfârșit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu“ – ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Pregătirea perceptivă
Omul simte că trăiește atunci când are o motivație. Motivația îi dă putere sufletului să-și împlinească dorința. Cu toate acestea, sufletul omului este suflare dumnezeiască și nu se poate împlini prin lucruri materiale și mărginite. Sufletul omului se împlinește doar în relație cu Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu nu este doar această motivație, ci aceea care îl ajută pe om să se împărtășească din voia lui Dumnezeu, luminându-l și dându-i sens vieții.
Anunțarea temei
În cele ce urmează vom vorbi despre „nădejdea în Dumnezeu: lumină a vieții“.
Tratarea
Din punct de vedere lingvistic, nădejdea este încrederea sau convingerea că ceea ce facem sau dorim se va realiza. Dacă ne raportăm la persoane, nădejdea este încrederea în sprijinul pe care ni-l oferă în anumite situații critice ale vieții. Astfel, nădejdea este o forță interioară care ne dă tăria să înaintăm spre scopul suprem al vieții, Care este Hristos. În viața duhovnicească, unde constatăm atâtea neputințe omenești, nădejdea îndreptată spre Dumnezeu este vitală. Sfântul Evanghelist Ioan ne amintește un cuvânt al Mântuitorului prin care este subliniată necesitatea de a ne pune nădejdea în Dumnezeu: „fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5).
Lucrările lui Dumnezeu în om, după învățătura Sfinților Părinți, se numesc virtuți. Dacă pomul se cunoaște după roadă (Matei 12, 33), tot astfel, și virtuțile se cunosc după lucrarea harului lui Dumnezeu. Virtuțile sunt legate între ele, se cultivă și se susțin unele pe altele, deoarece provin din același Duh Sfânt. Nădejdea nu poate exista singură, ci doar împreună cu alte virtuți. Sfântul Ioan Scărarul vede o împletire între nădejde, credință și dragoste, împletire care strânge și întărește legătura tuturor ostenelilor duhovnicești: „Credința poate să facă și să zidească toate. Nădejdea este mereu înconjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată rușinată. Dragostea nu cade și nu se oprește în alergare așa.“
Câtă lumină împărtășește nădejdea în Dumnezeu putem înțelege privind la Maica Domnului, cea care s-a împărtășit deplin din toate virtuțile. Începutul virtuților ei a fost sădit de părinții săi, Ioachim și Ana, care, întristați fiind pentru nerodirea lor, au nădăjduit la mila lui Dumnezeu, aducându-și aminte de Avraam și Sarra și de ceilalți care făcuseră experiența unei astfel de întristări pentru lipsa de copii. Însoțiți de credință, nu au lăsat rugăciunea până nu au primit certitudinea că le-a fost ascultată. Lucrarea lor duhovnicească, plină de rugăciune și nădejde, a influențat și sufletul copilei lor, căci Maica Domnului este cea prin care avea să lucreze virtutea.
Sfântul Grigorie Palama vorbește despre viața isihastă a Maicii Domnului, viață începută din momentul închinării ei la templu. Tradiția Bisericii relatează momentul când Maica Domnului, adusă fiind la templu de către părinții Ioachim și Ana pentru a fi afierisită Domnului, a intrat în Sfânta Sfintelor, unde nu intra decât Arhiereul, și aceasta o singură dată pe an, cu pregătire specială. Această retragere a Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor este văzută de Sfântul Grigorie Palama ca o lucrare isihastă. Lucrarea isihastă este lucrarea de retragere a omului din lume pentru a putea sta în liniște la rugăciune cu Dumnezeu. Rugăciunea Maicii Domnului nu era rugăciunea isihaștilor din perioada creștină, care practicau „rugăciunea lui Iisus“, ci era rugăciunea unei copile curate și dornice de comuniune cu Dumnezeu.
Tot tradiția Bisericii ne spune că Maica Domnului se ruga, în perioada șederii ei la templu, să fie învrednicită pentru a fi slujitoarea acelei femei care va naște pe Mesia – cel mult profețit și așteptat în popor. Nădejdea Maicii Domnului a fost împlinită mai mult decât dorea, căci Dumnezeu a învrednicit-o să devină ea însăși cea care a născut pe Mesia. Cu toate acestea, Maica Domnului s-a numit pe ea, cu smerenie, „roabă a Domnului“. Rugăciunea în isihie, precum și smerenia au luminat-o, cum nimeni dintre oameni nu a mai fost luminat, căci Hristos i S-a arătat Maicii Domnului în iubirea Sa dumnezeiască și ea L-a văzut așa „cum este“! (I Ioan 3, 2) Nu L-a văzut ca pe un copil sau ca pe un om matur, ca pe un învățător sau ca pe un prooroc cum Îl vedeau ceilalți. În Iisus a văzut pe Dumnezeu-omul. În toată viața ei nu s-a raportat la Iisus ca la fiul său, ci ca la Dumnezeu. Deși Evangheliștii o numesc „Maică a Domnului“, ea se considera „roaba Domnului“. Este singura care L-a cunoscut deplin pe Iisus ca Dumnezeu, iar nu prin ghicitură.
Rugăciunea în isihie (liniște) și ferirea de păcat (pe cât este posibil omului) luminează și întăresc sufletul spre nădejdea în Dumnezeu. Pentru omul din lume, isihia este posibilă fragmentar doar în timpul rugăciunii, când stă de vorbă cu Dumnezeu, prin izolarea de gândurile cotidiene și a patimilor.
Recapitulare
Împărtășindu-ne teoretic din învățătura despre nădejde, ce vom zice atunci când ne vor cuprinde bolile, grijile zilnice sau deprimările? Ce vom face în fața ceasului morții?
Asociere
Cultivând nădejdea, vom zice că Dumnezeu a făcut pe om întreg, din nimic, a vindecat boli de nevindecat. La El este nădejdea însănătoșirii noastre; iar despre grijă, tot El, prin David, ne-a încredințat: „Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni“ (Psalm 54, 25); deprimării, care încearcă să ne închidă sufletul în întunericul iadului de unde ni se pare că nu mai este ieșire, îi vom pune înainte cuvintele Domnului încredințate Sfântului Siluan Atonitul: „Numai cei mândri suferă de la demoni… Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!“; iar în pragul morții vom striga către Dumnezeu: „Tu ești nădejdea mea, partea mea ești în pământul celor vii“ (Psalm 141, 5).
Generalizarea
Dumnezeu a dat omului știință și pricepere pentru a le lucra în folosul său, nu pentru a se încrede în ele. „Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta“ – ne sfătuiește Înțeleptul Solomon (Pildele 3, 5). Iar pe cei ce se încred în ei înșiși și în simțămintele lor, același Solomon îi numește „nebuni“. (Pilde 28, 26).
Aplicarea
Nădejdea trebuie cultivată prin rugăciune, lectură duhovnicească, meditație sau cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu. De asemenea, ea trebuie cultivată și în împrejurările concrete ale vieții: să ne încurajăm unii pe alții atunci când avem un necaz, atunci când ne încearcă bolile sau atunci când ne simțim părăsiți. Cu cât viața omului este mai curată, mai în acord cu voia lui Dumnezeu, cu atât nădejdea lui este mai puternică, mai sigură. Totuși, nici unul dintre noi, cei muritori, nu putem spune că avem certitudinea absolută a mântuirii noastre, ci toți trebuie să mărturisim împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Prin nădejde ne-am mântuit“ (Rom. 8. 24).
Îl rugăm pe Dumnezeu să ne întărească voința noastră spre voința Lui ca să putem spune cu tărie și simțire sufletească: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, Slavă Ție!“
Bibliografie:
Diac. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV, Edit. Deisis, Sibiu, 2008.
Pr. prof. dr. Constantin Coman, Ioan Vlăducă, Din Învățăturile Sfinților Părinți, Edit. Bizantină, București.
Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere, introducere și note de Mitropolit Nicolae Corneanu, Edit. „Amarcord“, Timișoara, 1997.
Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de ierom. Rafail Noica, Edit. Sofia, București, 2005.