N-O VEDEM… ȘI ESTE!

Trăim într-o lume a certitudinilor: despre cel mai mărunt lucrușor, fenomen, sentiment, știm când și cum s-a născut, ce istorie are și ce hram poartă. Cu o mare excepție: Societatea civilă. Conceptul deocamdată indefinibil a intrat în circulație prin sec. XVII; utilizarea curentă i se datorează lui Hegel. Ei bine, după atâta amar de vreme, încă se bâjbâie în căutarea unei definiții! Recent, sub egida ONU a fost publicat un „Ghid practic pentru societatea civilă.” În preambul se spune că „Ghidul începe cu o definiție de lucru a termenului Societate civilă.” Am căutat cu lumânarea de la cap la coadă și de la coadă la cap: nicăieri vreo urmă de definiție! Dacă nici ONU…Una dintre primele tentative de lămurire (nu și definire) aparține lui Tocqueville (1835), care vedea în societatea civilă „un mediator între stat și cetățean”. Și Hegel și tătucul Marx au cutezat definiri (esențial diferite). Pe plai mioritic, Dl. Vosganian crede că „elitele nebirocratice reprezintă societatea civilă”, în vreme ce dl. Andrei Pleșu concede că o definiție posibilă ar fi „suma cetățenilor responsabili”. Da-i putem considera responsabili doar pe cei neîncadrați în structurile statale și, ca o consecință logică, iresponsabili pe toți ceilalți? Și cum tot Domnia sa și-a intitulat, mai demult, un interviu „Societatea civilă în moarte clinică” apar alte îngrijorări: doar n-o fi în pragul decesului… chiar suma cetățenilor responsabili! Așa că tot Pleșu este obligat să concluzioneze: „Vorbim, deci, despre o instituție pe care, de fapt, nici n-o putem defini (…) E-un concept care a devenit un fel de hopa-mitică.” Concept care există, s-a înfoiat, circulă, în numele și sub umbrela căruia s-au construit cariere de „profesioniști ai Societății civile”, bine rotunjite și marcate de apăsat partizanat. Să fie Societatea civilă toată suflarea neînregimentată politic a țării, adică, un soi de ODUS de pe vremea lui Ceaușescu? Într-un fel, posibil, numai că la noi, ca la nimenea: „nu se poate face societate civilă cu indivizi care au descoperit dimensiunea civică abia când lucrul acesta a devenit modă sau subînțeles” (același Pleșu). Rezon! Mai ales când, sub umbrela și la stăruința Societății civile, s-a instrumentat impunerea unor personalități agreate și susținute de talia lui Halaicu, Lis, Constantinescu, Ciorbea ș.a. În urmă cu vreo 15 ani, Fundația culturală „Delta” a organizat o masă rotundă cu titlu semnificativ pentru realitățile românești: „Societatea civilă – câinele de pază al puterii”, concluzionând: în România, „grupuri de baroni își împart finanțări, reprezintă interese înguste și – ceea ce este cel mai grav – se impun în exterior ca voci ale societății civile de la noi.” Cireașa de pe tort: „vocile consacrate ale Societății civile capătă funcția de câine de pază al puterii.” De unde se vede că așa zisa Societate civilă a fost și este croită strâmb, evidențiindu-se mai întâi fenomenul confiscării reprezentativității și, apoi, supusa atașare la (un anume) politic al instituției… apolitice. Cunoscutul politolog J. Poulain observă că „un funcționar intră în societatea civilă numai atunci când părăsește biroul său.” În România, e invers: din societatea civilă se sare în birouri ministeriale și din rândul civicilor sunt cerute propuneri nominale pentru consiliile de administrație ale unor societăți… de stat. Primarul este ales de obștea târgului. Prefectul este numit de guvern. Guvernul este validat de Parlament. Senator devine cel ce-și câștigă rangul în urma alegerilor. Președintele țării adună sufragiile românilor, fiind astfel autorizat să vorbească și să acționeze în numele lor. Cine, cum și când a mandatat-o pe (să spunem) doamna cutare să reprezinte autoritar Societatea civilă, adică, pe mine și pe oricare dintre Dumneavoastră? S-a profitat de generala nebăgare de seamă și personaje bune de gură, foarte atente la oportunitățile oferite de umbrela unui concept încețoșat, interpretabil, și, cum se vede, indefinibil, s-au auto-proclamat lideri; pas de a-i mai scoate din redută! Cum democrația nu se importă în vrac și-o apucă cine poate, mă tem că s-ar cuveni meditat mai mult și mai responsabil asupra chestiunii „Societatea civilă”, pentru așezarea acestui for, necesar și chiar indispensabil statului de drept, pe baze cu adevărat solide, credibile și, eventual, chiar… democratice.