N-o citiți!

Obișnuiesc din când în când – mai ales atunci când n-am ceva nou de citit – să reiau din raft cărți care m-au impresionat cândva și pe care în bună măsură le-am uitat. Nu-i vorba despre cine știe ce opere nemuritoare; de regulă, sunt lucrări de istorie recentă, întemeiate pe revelații documentare. Și-i interesant de urmărit dacă impresia ce mi-au făcut-o cu ani în urmă se menține la aceeași cotă, câtă vreme, între timp, arhivele au revelat alte și alte „noutăți” la temă.
Așa am redescoperit cartea unuia dintre cei mai reputați kremlinologi, Arkadi Vaksberg, care trece în revistă nesfârșita listă a cazurilor de otrăvire ordonate de puterea sovietică vreme de nouă decenii – adică, din 1917 până în 2007: „Laboratorul de otrăvuri”. Vechile impresii de lectură n-au cum să se schimbe, dar pot fi completate și coroborate cu dezvăluiri ulterioare. Care nu fac decât să întărească tabloul sumbru al sutelor și chiar miilor de execuții prin împușcare petrecute noapte de noapte la Lubianka de la Dzerjinski încoace. Despre care, până la urmă, lumea a aflat, s-a scris pretutindeni și evocarea asasinatelor în cascadă aproape că a devenit loc comun. Cât privește otrăvirile pe bandă rulantă, informațiile încă se mai adună! Decizia înființării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Am fi tentați să credem că, odată cu demascatorul Congres XX și, mai ales, cu perestroika gorbaciovistă, macabrul capitol din istoria Rusiei s-a încheiat definitiv. Ei bine, nu! Cartea lui Vaksberg se alătură unor lucrări mai recente cu subiect similar, izbutind să ne convingă că, și sub domnia țarului Putin, otrava (mult mai sofisticată și mai greu de decelat acum) își face datoria în zona umbrită și murdară a „marii” politici europene.
Ironia sorții a făcut ca tocmai inițiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea dușmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creații. Grav afectat de scleroza creierului și de o boală mintală evolutivă, Lenin, totuși, deranja: cât timp era în viață, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Așa că Piotr Pakaln, șeful pazei, i-a porționat și administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”. Cu Nadejda Krupskaia, soția lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchițele turnat peste colțunași, când își aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor. Cum se știe, amândoi au avut parte de pompoase funeralii naționale, organizate… de asasini.
N-ar ajunge spațiul acestei rubrici pentru a înșira numele tuturor celor otrăviți din ordinul lui Stalin; în carte, fiecare caz este înfățișat meticulos, cu evidentă obiectivitate, luându-se în considerare doar documentele cu adevărat credibile și mărturiile nepărtinitoare. Oricum, „marea teroare” este un capitol al istoriei veacului XX consistent investigat, adjudecat ca atare și ieșit de sub zodia marilor surprize. Care, totuși, încă se rânduiesc când afli când (și cum) l-au otrăvit pe Soljenițân, că, în ultimii ani, au fost astfel uciși, în Rusia, doi academicieni, patru profesori universitari, câțiva scriitori și gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak etc., etc. – lista rămânând larg deschisă. Mai toți au avut parte de diagnosticul postum „insuficiență cardiacă” și de autopsii… de la distanță. Vaksberg ajunge cu investigațiile până la cunoscutul caz Iușcenko (dioxină) și asasinarea lui Litvinenko (poloniu 210).
Cartea n-o recomand cardiacilor, insomniacilor și celor cu constituție psihică fragilă. Poate provoca și mai mult decât insomnii.