În 1905, N. Iorga (1871-1940) a făcut o lungă călătorie prin orașele și satele bucovinene, impresiile și le-a înfățișat în cartea „Neamul românesc în Bucovina”, amintind locurile prin care a trecut. În ceea ce privește Câmpulungul Moldovenesc și împrejurimile lui, amintesc Moldovița, Vama, trece la Prisaca și apoi la Câmpulung, când „încep cele dintâi case (…) care se tot deșiră între muncelele cu brazi (…); femeile sunt îmbrăcate ca la munte, pe cap cu ștergare albe de pânză de casă, oameni în sumane cu pălării largi (…). Într-o grădină publică e o clădire ca pentru un oraș mare”, există și astăzi.
Dintre câmpulungeni menționez aprecierea istoricului făcută profesorului-etnograf Ion Ștefureac, care a prezentat la expoziția de la București, din 1906, un „Album de artă națională românească”. Lui i-a scris N. Iorga: „Dragă D-le Ștefureac, ce faci e foarte bine și frumos. Albumurile le cunosc. După închiderea expoziției încredințează-mi-le pentru a reproduce din ele. Orice trimitere de fotografii ar fi binevenită. Primește încredințarea întregii mele considerații – N. Iorga.”
În ianuarie 1909, Societatea „Școala română” din orașul Câmpulung Moldovenesc s-a hotărât să organizeze o șezătoare literară la care a fost invitat și N. Iorga, să țină o conferință despre trecutul ținutului câmpulungean. „Se făcuse mari pregătiri – scria tânărul Vasile Lițu – și lumea aștepta cu multă nerăbdare sosirea celui mai iubit român în Câmpulung.”
N. Iorga a fost însă oprit de jandarmi la gara de graniță Burdujeni, la intervenția contelui austriac Francisc Bellegarde – prefect și deputat al Câmpulungului. Contele motiva – în scrisoarea adresată lui N. Iorga – că a interzis sărbătorirea din oraș, pentru că aceasta ar fi putut fi privită atunci, în toate cercurile Austriei (…), ca o demonstrație română iredentistă și, evident, antiaustriacă.
Răspunzându-i contelui, N. Iorga a arătat că nu știe ce e iredentismul, precizându-i: „știu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său național din care face parte și întreaga Bucovină.” – „Veneam la Câmpulung – unde fusesem invitat – să vorbesc despre trecutul nostru, pe care nici o putere din lume nu ni-l poate răpi, nici nu-l poate împiedica de a ne da îndemnuri și speranțe. Trecutul Câmpulungului era subiectul conferinței mele (…). Că d-v., politician austriac, nu puteți iubi idealul românesc, (…) nu m-am îndoit. Deci câmpulungenii n-au ascultat o conferință despre trecutul lor. Paguba nu e așa mare, se vor desprinde mai mult de prezent și se vor gândi mai mult la viitor (…). Căci în lumea aceasta, conte Bellegarde, una din cele mai rari fericiri, când te-a făcut Dumnezeu cu suflet drept, e să afli adversarul pe care-l meriți!”
În Câmpulung spiritele erau „foarte agitate” la știrea interzicerii conferinței marelui istoric.
În cartea sa „Oameni care au fost”, N. Iorga l-a amintit și pe T.V. Ștefanelli, ce „a strâns ani de zile, asupra republicei de țărani a Câmpulungului atâtea documente, care, tipărite deunăzi, [1915] luminează puternic această viață sătească de un caracter așa de original.”
„(…) Fiecare loc de pământ are o poveste a lui – a scris N. Iorga -, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi (…).”
După Marea Unire din 1918, în toamna anului 1919, N. Iorga a venit și în Câmpulungul Moldovenesc. A fost primit cu mare entuziasm de poporenii și intelectualii orașului. Marele istoric a vorbit mulțimii de oameni în fața Bisericii Catedrale din centrul orașului despre trecutul câmpulungenilor, despre înțelesul cel vechi al Câmpulungului Moldovenesc, despre legăturile lui cu Moldova. „Cât timp a ținut domnia Moldovei, câmpulungenii au fost liberi”, a spus el și aducea ca mărturie scrisorile câmpulungenilor găsite la Bistrița.
„(…) De atunci, dinainte de 1350, cu veacuri în urmă, vă știu și am trăit, pot zice, cu moșii și strămoșii dumneavoastră prin foile zapiselor celor vechi și [a] cărților de demult. De atunci o clipă nu v-am pierdut din vedere până acum, și mi-e foarte drag de dumneavoastră.
De aceea aș fi vrut să vin acum unsprezece ani, când m-ați chemat (…). Dumneavoastră ați făcut un Câmpulung țărănesc, care se ocârmuia de sine, de țărani care erau liberi. Toți aveau în stăpânirea lor pământ(…).
Dumneavoastră n-ați avut stăpânitori numiți din partea domniei, dumneavoastră v-ați ținut cu oameni aleși de dumneavoastră; dumneavoastră nici n-ați plătit bir pe vremea domnilor Moldovei, ci ați făcut un dar domnilor Moldovei în fiecare an, prin bună învoială (…). Așa a trăit Câmpulungul veacuri întregi, și despre dăinuirile acestea au rămas urme în scris (…).
Dumneavoastră de la cărturarii dumneavoastră aveți de învățat atâtea lucruri, dar noi cu toții avem de învățat atâtea lucruri, de la dumneavoastră, de la datinile dumneavoastră, de la cântecul cel vechi, de la danțurile dumneavoastră, de la cusăturile dumneavoastră cele frumoase și de la graiul dumneavoastră curat (…).”
Unul din reporterii vremii a notat:
„Și iată Câmpulungul – gura satului – cu pâlcuri de țărani voinici, frumoși, cu pletele rezemate pe umere și femei cu trupurile strânse în catrințe înflorate (…). Pe munți răsuflă pădurile de brad. Rarăul stăpânește înălțimile. Soarele își grămădește tot aurul pe valea lungă. Drapelele închin lumini de curcubeu. Ca un vuiet de codru crește strigătul câmpulungenilor (…). L-am auzit – scria în continuare reporterul – de sute de ori vorbind pe N. Iorga, dar n-am auzit o cuvântare mai frumoasă ca cea ținută la Câmpulung, acolo, în inima munților (…), în mijlocul sutelor de țărani.”
„Dumneavoastră [câmpulungenii] ați dat și un domn Moldovei: pe Ioan al lui Toader Călmașul, care și-a zis (grecizat) Callimachi, Calimah, cum au înțeles ai noștri (…). Mama lui era câmpulungeancă (…). Ioan Vodă v-a făcut biserica cea mică (…)”, spunea N. Iorga, ce era pe locul unde e azi Biserica Sf. NicoIae.
Ioan Teodor Callimachi a fost mai întâi dragoman (interpret oficial, înalt dregător, tălmaci) al imperiului otoman (1741-1751) și (1752-1756) și apoi domn al Moldovei (1758-1761), ducând o politică fiscală excesivă.
Fratele domnitorului, Gheorghe, s-a născut tot în Câmpulungul Moldovenesc, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A studiat Teologia la școala de la Mănăstirea Putna, devenind monah și primind numele de Gavril. Și-a desăvârșit învățăturile și el la Constantinopol, devenind Mitropolit al Tesalonicului (1745-1760), sub numele Gavril Callimachi, iar apoi Mitropolit al Moldovei, când ctitorește la Iași (în secolul XVIII), între anii 1761-1769, Biserica numită azi „Mitropolia veche”.
Domnitorul Ioan Teodor Callimachi a rânduit ca în anul 1761 Schitul Măgura Iașilor, ridicat de domnitorul Constantin Nicolae Mavrocordat în 1734, să devină spital pentru bolnavii de ciumă sub grija Mănăstirii Sfântul Spiridon, construindu-se în acest scop mai multe case.
De asemenea, în timpul său se întemeiază Mănăstirea Văratec, se unifică mănăstirile Neamț și Secu și sprijină Mănăstirea Râmeț din Transilvania cu veșminte și cărți.
În încheierea cuvântării sale, N. Iorga a vorbit despre stăpânirea austriacă în Bucovina și implicit în Câmpulungul Moldovenesc, exprimându-și toată încredea în reînvierea orașului și prosperarea vieții localnicilor.
„Dintre ținuturile românești nici unul nu se înfățișează atât de curat românesc – una din alta și una prin alta – ca ținutul Câmpulungului (…), accentua el, cel mai românesc pământ din țara de veșnic drept românesc al Bucovinei (…). Aveți în Câmpulung una din cele mai mândre văi locuite de poporul nostru.”
În adierea vântului drapelele tricolore voioase fâlfâiau, fâlfâiau vesele, simbol al bucuriei depline!
(Profesor Grațian Jucan)
