„N-aș mai veni aici pentru că nici n-am știut când a trecut timpul și, dacă stau prea mult prin aceste locuri, îmi trece viața prea repede”

– Interviu cu artistul plastic târgoviștean Mihai Șerbănescu
Cea de-a doua ediție a Taberei naționale de creație plastică „Lumina Nordului”, acțiune organizată sub egida Consiliului Județean Suceava de Școala Populară de Arte „Ion Irimescu”, care s-a desfășurat, în intervalul 18 – 24 iunie a.c, la Pensiunea „Casa Albă” din Vama și care a antrenat un număr de 24 de elevi și absolvenți ai școlilor populare de artă din 17 județe din țară și municipiul București, precum și 4 profesori, artiști consacrați din Suceava, Buzău și Târgoviște, s-a încheiat, cu regretul participanților, parcă prea repede. La vernisajul expoziției de final, care a avut loc în salonul pensiunii în prezența amfitrionului Corneliu Petreanu, a prof. Petre Horvat, directorul Școlii Populare de Arte „Ion Irimescu” din Suceava și a directorului onorific al taberei, criticul de artă ieșean Valentin Ciucă, am avut prilejul să stau de vorbă cu unul dintre profesorii participanți, pictorul Mihai Șerbănescu din Târgoviște.
„Palma asta de pământ de care vă bucurați mi se pare extraordinară”
– Pentru că sunteți unul dintre profesorii care-au participat și la ediția anterioară, v-aș ruga să spuneți, comparativ, cum v-ați simțit atunci și acum pe pământ bucovinean.
– Trebuie să spun de la bun început că anul trecut a plouat destul de mult și, la Câmpulung Moldovenesc, unde era tabăra, erau niște dealuri pline cu margarete. M-au fascinat. Palma asta de pământ, de care vă bucurați dvs., mi se pare extraordinară. Am circulat mult prin lume, am fost plecat de nenumărate ori în SUA, am călătorit prin Europa, am văzut multe, credeți-mă, dar vin cu cea mai mare dragoste în aceste locuri. Spuneam că erau dealurile acelea pline cu margarete, ploua, iar noi lucram sub umbrele. Lucrările pe care le-am făcut le-am prezentat în mai multe expoziții; mi-au fost cerute de multe ori, dar n-am vrut să le dau, n-am putut să mă despart de ele. Și oamenii dar și locurile parcă sunt încărcate cu o anumită energie. Eu o simt pentru că anul acesta am stat în prundul pârâului, am pictat bolovani și am spus, uzând de versurile unui poet, că „mă retrag în minerale, pe cotitul drum de om”. M-au fascinat pietrele, parcă vorbesc, le-am pictat cu atâta plăcere și, uitându-mă la fascinanta lor lume, m-am gândit la Mircea Eliade care are o nuvelă fantastică, „Ghicitor în pietre” se numește. Comparativ spun, anul trecut ne-am bucurat de o infinitate de flori, anul acesta, datorită minunatului spațiu de aici, subiectele parcă au fost de altă factură. Natura s-a împletit cu imaginația. Anul trecut copii s-au bazat mai mult pe ceea ce le oferea priveliștea. Anul acesta au visat. Acum, când discutăm, fiind vorba de un alt limbaj decât cel plastic, nu se pot transmite stările pe care le are un artist atunci când se află în fața lucrării.
„Locul ăsta te îmbie să lucrezi”
– Cu ce v-a îmbogățit participarea la această tabără, care este încărcătura cu care plecați acasă?
– O să vă surpindă cuvintele mele, dar aș spune că n-aș mai veni aici pentru că, într-o săptămână, nici n-am știut când a trecut timpul și, dacă stau prea mult prin aceste locuri, îmi trece viața prea repede. Nici nu simți când zboară timpul. Locul m-a fascinat iar bogăția, „încărcătura” cu care plec, constă în frumusețea lui unică. V-aș mai spune că un artist intră destul de greu în starea de a lucra. Ei bine, locul ăsta te îmbie să lucrezi, credeți-mă că au fost zile, din cele 7 petrecute aici, în care n-am venit la masă pentru că nu am avut timp, era atât de interesant ceea ce făceam încât am renunțat la masă și am lucrat, fără să exagerez, ore în șir, cu cea mai mare plăcere. Asta este starea cu care plec de aici, cu care m-am îmbogățit.
„Mi-aș dori să stau aici până am să ajung să mă plictisesc, deși nu cred că se poate întâmpla așa ceva”
– Care este mesajul pe care-l duceți elevilor dvs. și colegilor de breaslă din Târgovoște?
– Vă spuneam că lucrările de anul trecut au participat la câteva expoziții și toți mă întrebau unde au fost făcute, iar eu le repetam mereu același lucru: Există un spațiu în nordul țării care este extraordinar! Cam ăsta ar fi gândul cu care plec sau, să spunem, o variantă, pentru că cea de-a doua ar fi cea că, deși este o distanță destul de mare între Suceava și Târgoviște, i-aș lua pe toți cei care vin la noi la școală și i-aș aduce aici, să vadă și să lucreze. Sunteți din zonă și poate vedeți lucrurile altfel, dar mie-mi plac și oamenii; n-au nervozitatea celor din București, sau știu eu, din alte orașe din sud. Se întâmplă ceva aici, și natura e altfel. Poate vi se par amănunte, dar e un fenomen care nu se întâmplă peste tot…am mângâiat măgarul care păștea pe-aici și, credeți-mă, parcă și el a venit spre mine ca să-l mângăi, am mângâiat vacile, am mângâiat câinii și au venit să stea lângă noi, mi s-a părut extraordinar să fii într-un mediu în care parcă totul îți este favorabil. Dacă m-ați întreba de un singur lucru care nu mi-a plăcut n-aș putea să vă spun și asta nu pentru ca să fiu elegant. Mi-aș dori să stau aici până am să ajung să mă plictisesc, deși nu cred că se poate întâmpla așa ceva. Poate cu un singur amendament: vă spuneam mai devreme că aici simt că-mi trece viața prea repede, zilele se scurg prea rapid.