Nu cred că este vreun ziarist care să nu fi criticat un politician român în ultimii 16 ani. Că a făcut-o cu sau fără motiv, este altă discuție. Ce vreau să spun aici este că ne-am obișnuit noi, ziariștii, să arătam cu degetul spre clasa politică și să spunem despre ea că este nematurizată. Că este formată, în marea majoritate, din oportuniști nepregătiți pentru a conduce o țară altfel decât din perspectiva propriilor interese.
Pe de altă parte și politicienii s-au obișnuit să arunce cu noroi în obrajii ziariștilor. Orice se întâmplă rău în țară se întâmpla pentru că-și bagă presa nasul. Sunt inundații, presa e de vină pentru că nu a salvat oamenii. Cad bolovanii pe Valea Oltului, presa e de vină pentru că filmează grohotisul. Dorm parlamentarii ca grohacii strânși în scaune, jurnaliștii sunt de vina pentru că îi surprind.
Adevărul este undeva la mijloc, ca totdeauna în viață. Doar că există o mare diferența: în timp ce ziariștii lucrează în interes public pe banii lor, pe care îi câștigă din mediul privat pe baza unor contracte de muncă sau contracte comerciale, parlamentarii, politicienii lucrează în interesul lor privat pe banii publici. Adică chiar pe banii dumneavoastră. Și pentru că banii vin ușor, de la bugetul pe care tot ei și-l aprobă, e ușor să nu-și bată capul de cei care îi plătesc. De aici până la nesimțire mai e doar un pas de făcut.
Problema mare a noastră, a tuturor, nu este doar nesimțirea generală. A politicienilor, a jurnaliștilor sau a celorlalți. Problema mare, cred eu, stă în faptul că nu știm și nici nu vrem să învățăm să recunoaștem greșelile. Să știm când și cum să spunem: “Am greșit. Îmi Cer scuze!”. Daca Norica Nicolai ar fi pronunțat cele doua propoziții simple chiar de la început, altfel am fi privit-o. Am fi vorbit de o greșeală, penalizabilă dar recunoscută. Însă am fi vorbit și de scuzele cerute. Și poate, în sinea noastră, le-am fi acordat. Dar Norica Nicolai nu știe – asemeni multor altor nouă – să ceară scuze pentru o greșeala demonstrată. “Nu am greșit. Altcineva e de vină. Nu am de ce să-mi cer scuze”. La aceste trei propoziții se reduce orice argumentație a oricărui politician pus la zid, indiferent de acuze.
De aici și întregul circ de care se bucură acum paginile ziarelor și ochii dumneavoastră.
Și totul pentru că nu știm să spunem “am greșit, îmi cer scuze!”.
