Vreau să abordez un subiect care stârnește permanent controverse, respectiv relația dintre democrație (în traducere, puterea poporului) și grupul deținătorilor puterii economice. Din start, vreau să afirm că relațiile nu sunt în permanență antagonice, mai ales când ne referim la democrații funcționale. Democrația caută să blocheze pornirile autocratice ale unor personaje, bogații, prin impozite și taxe, o fac funcțională. Unde democrația nu reușește să-și impună real principiile, întâlnim dictatura. Întrebarea care se pune se referă la rolul fiecărei părți (poporul sau oligarhii) în conducerea națiunii, sub toate aspectele.
Este capabil poporul, prin reprezentanții săi, să genereze un cadru legislativ (legi, hotărâri, ordonanțe etc.) și o structură administrativă capabile să le pună în practică? Da, dar… va fi răspunsul. Adică nu la noi. Să-i lăsăm pe cei care și-au demonstrat eficiența pe plan economic când au acumulat averi personale în speranța că vor acționa similar și la nivel național? Nu vor abuza de poziție și transforma democrația într-un sistem golit de conținut, menit doar a le servi interesele proprii? Prea multe exemple în lume! Puterea financiară „fabrică” partide și lideri cu rolul de a da o imagine falsă de democrație, sau democrația nefuncțională, cum se mai numește. Nu funcționează pentru cetățeni. O dilemă permanentă, iar idealul în zilele noastre ar fi un „control reciproc” între popor și bogați prin legislație adecvată și norme de „bune practici”, acceptate de ambele părți.
Doar așa câștigul material, social, cultural etc. va acoperi majoritatea populației și va îngrădi parțial tendința de polarizare excesivă a bogăției sau a sărăciei generatoare de revolte.
Pentru a ne apropia de acest ideal în relațiile de societate, sunt necesare mai multe condiții, precum conștientizarea ambelor părți că este benefică tuturor, poporul să-și voteze reprezentanți capabili să-l reprezinte în „negocierile” cu bogații, educația „de masă” să pregătească cetățenii pentru a face comparația între specialiști și „buni de gură” și promovarea de lideri politici competenți și dedicați. Oligarhii au în dotare specialiști pe domenii, case de avocatură sau profesioniști ai manipulării încât sunt competitori redutabili ai reprezentanților cetățenilor. Un popor educat va impune o democrație funcțională.
Să ne întrebăm dacă poate să existe o democrație fără o plasă importantă de cetățeni bogați? Adică fără o „competiție” interumană în cadrul fiecărei națiuni. Lipsa bogaților oficiali o regăsim doar în Coreea de Nord și parțial în Cuba! Nu s-a inventat democrație funcțională fără inegalitate socială, din păcate. Între oameni există o competiție cu câștigători sau perdanți. Iar statul democratic are obligația de a sprijini perdanții pentru a nu deveni persoane excluse social. Nu se întâmplă permanent. Această „balanță” (nu am găsit alt termen) între bogați-săraci (doar relativ) și evoluția ei sunt baza funcționării unei societăți aproape drepte. Puterea celor mulți și fără forță financiară se poate ușor transforma în anarhie și dictatură (vezi apariția URSS), iar predarea totală a conducerii către bogați generează exploatare umană excesivă și apoi revolte. Consider că progresul este asigurat, în toate domeniile, de cei cu bani și buni antreprenori care generează taxe și impozite, locuri de muncă sau punerea în valoare a resurselor zonale, dar și de cei care muncesc în societățile lor pentru un venit decent. Relația între cele două grupuri se adaptează „vremurilor” și o consider un „echilibru dinamic” al unei societăți normale.
Funcționarea relației între sistemul democratic și cei cu putere economică (ei sunt în mare majoritate persoane cu convingeri democratice) este urgent necesar a fi armonizată acum, în condițiile de război. Viața prosperă de acum (nu exagerez, cel puțin pentru Vest) ne obligă să conlucrăm. O dictatură ar fi un dezastru pentru toți (vezi Rusia). Nu cred că majoritatea vrea o întoarcere la sistemul de până în 1990.
