Mi-am propus să abordez un subiect delicat, încercând să fiu cât mai reținut posibil, respectiv imaginea externă a României și dezvoltarea ei economică. Merită vorbit puțin despre acest lucru și vă rog să nu dați verdicte definitive, deși ”succesurile” unor reprezentanți pe plan extern ne îndeamnă să o facem. Dar să începem cu perioada modernă a României, respectiv după Mica Unire și Independența Principatelor. Soarta a fost favorabilă României în momentele sale deosebite și când s-a hotărât viitorul națiunii sub aspectul unei reprezentări foarte bune pe plan extern, datorită unor personalități de elită. Unirea Mică și obținerea Independenței s-au realizat, în bună parte, datorită dedicației și abilității generației pașoptiștilor. Marea Unire și formarea României Mari nu ar fi fost posibile fără contribuția fruntașilor politici naționali (cu toate problemele lor) și a Casei Regale. Chiar și Revoluția a impus țara noastră pe plan extern pentru o perioadă de timp, din păcate prea scurtă (cine a organizat mineriadele?).
După o perioadă tulbure și alegerile din 1996, a început o campanie eficientă de îmbunătățire a imaginii noastre externe și de convingere a Vestului că imensa majoritate a populației, dar și partidele politice doresc desprinderea definitivă de comunism sau de formele sale mascate. Istoria va aprecia la adevărata valoare contribuția personalităților și a populației la accederea României în UE și NATO în perioada 1996–2004. Atunci s-a hotărât drumul României și ieșirea din zona ”gri” post-sovietică. Să ne comparăm cu alte țări (Ucraina, Moldova, Serbia etc.) care au ”ezitat” în drumul spre Vest? Nu este evident? Eu zic că da!
Începerea parcursului politico-militar și economic spre Europa democratică a însemnat, în primul rând, creșterea încrederii în România și în reprezentanții săi din acel moment. Încrederea înseamnă, în mediul economic, un sentiment esențial, care determină creșterea investițiilor, contracte pe termen lung, cooperări în industrie, servicii și cercetare (esențiale acum) sau integrare europeană, ca să utilizăm termenul încetățenit. În toată istoria economiei mondiale, încrederea a fost baza unor relații de durată, cu beneficii pentru toți partenerii (celebrul win-win), iar relația dintre imagine și încredere nu mai trebuie comentată.
Efectele aderării la cele două alianțe sunt absolut evidente. Exporturile au crescut de 11 ori față de 1988 (ultimul an complet al ”construcției” socialismului), iar o vacanță în străinătate pentru un român cu venituri medii este o normalitate, dacă ne referim la implicațiile în rândul populației. Dar suntem în continuare nemulțumiți și este bine că ne comportăm în acest mod, exceptând excesele ciudate pro-moscovite. Gafele politico-economice ne deranjează și ne afectează, lipsa de pricepere, mai ales în domeniul decisiv al economiei, ne face să ratăm oportunități de afaceri, iar prestația jenantă a reprezentanților noștri în lume ne înfurie.
Personal, invidiez țările, chiar mai mici decât România, care au promovat conaționali în funcții foarte importante pe plan mondial (Portugalia, Luxemburg sau Bulgaria, în Europa), iar efectul pe plan național pentru ele este excelent. Trebuie corectată imaginea externă a României? Categoric da! Nu mai suntem în primii ani după aderare, iar partenerii nu ne mai suportă mult erorile.
Întrebarea este legată de cine este în măsură să aducă o nouă generație de reprezentanți cu imagine foarte bună și dedicați României pe scena mondială. Când vom realiza că un bun diplomat ar putea asigura un câștig național superior celui adus de o fabrică de succes? Viața a demonstrat că acest lucru este perfect posibil în economia mondială.
Este politicul național conștient de valoarea imaginii externe? Eu cred că nu! Sau nu vrea să recunoască!
