Deși nu suntem vecini și chiar suntem total diferiți sub aspect cultural, al comportamentului social sau al ierarhizării valorilor și priorităților în activitatea cotidiană, am fost, cei mai „curioși” dintre români, atrași de Extremul Orient. Sau poate pentru că suntem atât de diferiți! Iar sub aspect economic, pentru că acesta este obiectul rubricii, trebuie să recunoaștem că o largă majoritate dintre noi am fost și suntem fascinați de evoluțiile la care am asistat în Japonia, „tigrii asiatici”, China și în viitorul apropiat Vietnamul, spre exemplu.
Perioada postbelică a fost martoră a unei dezvoltări foarte rapide a acestor națiuni, lipsite de resurse minerale sau energetice aproape total (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore sau Hong Kong), dar beneficiind de aportul unor popoare harnice și al unor politici interne și externe înțelepte. „Miracolul japonez” s-a repetat și în China, după sinistra perioadă maoistă, și a transformat țara în „atelierul planetei” și în a doua forță economică mondială.
Nu trebuie însă să privim aceste națiuni și evoluțiile lor ca actori care acționează după același scenariu sub toate aspectele. Mai mult, sunt deosebiri radicale între statele cu conduceri autoritar-comuniste (China sau Vietnam) și celelalte națiuni libere din zonă, generate de implicarea politicului în economie, în zona privată. Vreau să analizăm comparativ cele două „lumi” economice și implicit sociale, respectiv socialismul cu „caracteristici chinezești” și economia de piață clasică din Japonia. Iar această comparație poate fi extinsă în Extremul Orient fără probleme!
Pornind de la asemănări, trebuie să arătăm că locuitorii ambelor națiuni și sisteme politice sunt harnici, disciplinați și implicit facil de organizat în echipe (munca în grup!), se mulțumesc cu salarii decente dar nu mari, sunt în majoritate dedicați societății la care muncesc („angajarea pe viață” în Japonia) și dețin o abilitate superioară în activități manufacturiere. Am văzut o analiză a acestei din urmă calități care era justificată prin faptul că utilizează celebrele bețișoare la masă! Așa o fi? Poate!
Deosebirile între cele două țări și popoare sunt clar legate de regimuri politice total diferite, respectiv autocratic și democratic. În China, partidul intervine flagrant în economie, atât prin pârghii financiare (nu este neapărat negativ procedeul, deși denaturează consistent economia liberă!), cât și prin actori politici care determină inclusiv societățile private să adopte ordinele Partidului Comunist. Și totul pentru a menține un ritm de creștere de 5% anual al PIB-ului, menit a demonstrat superioritatea socialismului! Această aberație economică este „ajutată” economic de investiții inutile (orașe fără locuitori, autostrăzi în deșert, creșterea cheltuielilor militare de șase ori în 15 ani etc.). Refuză creșterea veniturilor populației și, deci, a consumului intern pentru a scumpit produsele și a nu afecta exportul. În Japonia, după creșterea fulminantă de până în 2000, ritmul de dezvoltare s-a redus mult și asistăm la o „splendidă stagnare”, după cum o numesc economiștii. „Sfaturile” economice nu le dau liderii politici! De acest lucru se ocupă un „sfat al înțelepților”, format din liderii economiei nipone. Nivelul de trai, scopul final al tuturor politicilor economice normale, a crescut fulminant în Japonia și „controlat” în China. Ce preferați?
Viitorul aparține democrației și pieței libere cu toate sincopele generate de evoluția ciclică a economiei mondiale (creșteri, stagnări și recesiuni periodice). Am prezentat mai sus cele două modele de națiuni și economii, dar m-am ferit să dau soluții chiar și teoretice pentru că nu a fost nimeni capabil să ofere soluții optime, general valabile. Totuși, munca și nu gălăgia, specialiștii și nu politicienii și libertatea și nu dictatura ne vor oferi prosperitatea!
Au învățat ceva românii din experiența celor două țări asiatice? Puțin! Și cei care au învățat nu decid! De ce? Răspundeți dumneavoastră!
