Despre datoriile țărilor am mai vorbit, dar nu am insistat suficient pe efectul pe care „serviciul datoriei” (dobânzi și rate de plătit) îl are asupra dezvoltării naționale. Iar acest efect este foarte diferit în cazul țărilor puternice și bogate în comparație cu cele mici și „în curs de dezvoltare” (o sintagmă comunistă pentru evitarea cuvântului sărăcie). Inclusiv în cazul în care „cei mari” au datorii imense, cu mult peste PIB-ul anual, precum SUA, Japonia, Franța, Italia etc. S-a ajuns ca proporția din bugetul anual necesară plății datoriei către creditori (bănci și instituții financiare internaționale) să depășească sumele dedicate educației sau sănătății în multe cazuri (peste 5%). Mai mult, dobânzile procentuale sunt mai ridicate în cazul statelor sărace decât în cazul celor bogate pentru că riscul de incapacitate de plată este mai mare (valabil doar pe piața liberă de credite). Iar o parte consistentă din credite sunt pentru „refinanțare”, adică pentru plata sumelor scadente actuale (o „rostogolire” a datoriilor). Și, totuși, împrumuturile statale sunt un „rău necesar” care trebuie să acopere nevoile curente sau excepționale (pandemia Covid, înarmarea din zilele noastre, mari proiecte etc.). O renunțare la finanțarea externă, cum a făcut România lui Ceaușescu, este o gafă monumentală cu efecte pe care cetățenii le-au suportat greu.
Putem împărți datoriile în două mari categorii, în funcție de destinația sumelor atrase prin împrumuturi, respectiv cele absolut justificate (infrastructură de toate felurile, înarmare, suplimentare fond pensii etc.) și cele mai puțin „necesare” (Casa Poporului, în cazul României). Împrumuturile din prima categorie determină un efect de „multiplicare”, respectiv construcția de autostrăzi, de exemplu, va atrage investiții în apropierea ei și producția sau serviciile nou venite, prin impozite către stat, vor facilita returnarea sumelor atrase, spre exemplu. Valabil și în cazul dezvoltării rețelelor feroviare, de gaz sau electrice. Dar și împrumuturile pentru dezvoltarea de spitale sau școli au efect similar, deși indirect, precum reducerea cheltuielilor cu sănătatea sau mai bună calificare a absolvenților și salarii mai mari, impozite mai ridicate etc. Personal, mă abțin când din împrumuturi se finanțează obiective „nenecesare urgent” (sunt reținut) precum cea mai mare…! Știți dumneavoastră!
O întrebare la care lumea economiștilor nu are încă răspuns se referă la sumele pe care statele pot să le atragă prin împrumuturi. Practica arată că statele mici și relativ sărace se pot angaja în împrumuturi mai mici pentru a evita „incapacitate de plată” (se întâmplă chiar și în Europa, vezi Grecia). Statele cu economii puternice sunt „solvabile” și nu au probleme de a contracta noi credite pentru proiecte noi (la modă este înarmarea) sau „rostogolirea” ratelor la împrumuturi anterioare. Nu poate fi emisă o rețetă unică și pe grupe de state cu probleme similare. Toți spun însă un DA apăsat când este vorba de împrumuturi pentru infrastructură, sănătate, educație, cultură sau înarmare și un NU categoric pentru investiții „de lux” (parcuri, fântâni arteziene, roți panoramice sau festivaluri grandioase). „Calea de mijloc, cale de aur” este un principiu valabil și în acest domeniu. Iar decența în „împovărarea” generațiilor viitoare cu datorii se poate realiza doar în democrație. Dictatorii în „fanteziile” lor pot determina eșuarea și a unor națiuni cu resurse deosebite. Ar trebui excluși de pe piața creditelor. Doar băncile vor profit!
