Planeta este cuprinsă de conflicte, cele mai vizibile și dureroase fiind cele militare, dar cele mai profunde și cu efecte pe termen lung sunt cele economice. Vorbind de războiul comercial, recunoscut oficial de puterile economice, cu excepția dictaturilor, trebuie să spunem că îmbracă o mulțime de forme, dar are un singur scop: obținerea de avantaje în detrimentul partenerilor și încălcarea normalității câștigului reciproc, principiul win-win. Asistăm la impunerea de prețuri de monopol (de la materii prime la cipuri), subvenții mascate pentru falimentarea concurenței (China, primul rând), „asasinate economice” (acordarea de finanțări contra rezervelor minerale sau energetice), politici vamale restrictive (vezi tarifele SUA) etc. Aceste „operațiuni speciale”, ca să folosim limbajul Kremlinului, au ca efect și creșterea frustrării victimei, de regulă state slab dezvoltate și cu o foame intensă de fonduri de dezvoltare. De aici apare (a apărut deja) o întrebare legitimă, respectiv: Cât se poate „întinde coarda economică”? Ruperea ei va avea consecințe dure atât pentru agresor, cât și, mai ales, pentru victimă, generând o criză economică globală și chiar război.
Avem precedente în istoria secolului XX, spre exemplu, embargoul impus Japoniei în preajma celui de Al Doilea Război Mondial pe materii prime absolut necesare (petrol, minerale, cauciuc natural etc.) a determinat intrarea țării în război contra SUA și nu împotriva URSS, adversarul „natural”. Valabil și pentru Germania interbelică. În toată istoria lumii războaiele au fost determinate de cauze economice în primul rând!
În această perioadă noii veniți pe piața internațională, atât sub aspect economic, cât și geopolitic, emit agresiv pretenții la o nouă împărțire a „sferelor de influență”, adică a dreptului de a câștiga cât mai mult din relațiile cu lumea a treia bogată în resurse. Campania Chinei („Drumul mătăsii” terestru și maritim), care a cuprins Asia Centrală și cea de Sud, Africa și țări din America Latină (Venezuela, Cuba, Nicaragua etc.) sau Oceania, este cel mai elocvent exemplu de agresiune economică prin șantaj. Europenii au practicat asemenea acțiuni până la mijlocul secolului XX, când au acordat independența coloniilor și au practicat un neocolonialism „soft”, mult mai puțin agresiv. Acum s-au retras mult din acele zone. Pe lângă China, au apărut India, Brazilia, Vietnam etc. care doresc un loc la „masa bogaților” și întind coarda războiului comercial mondial.
Dacă războiul comercial și agresiunea militară care urma au fost permanent în istorie, constatăm în prezent o agresiune planetară a „aristocrației tehnologice”. Marii bogați au preluat puterea politică pe față (vezi SUA) și o folosesc pentru creșterea averilor, considerând pe plan ideologic că democrația este demodată, o frână în progresul omenirii. Prin „parteneriat public-privat” au preluat atribuțiile statului inclusiv în domenii ca apărarea, educația de masă sau sănătatea publică. Și sunt mai eficienți! Și fără scrupule! Iar statele (exceptând dictaturile) au rămas doar în poziția de a reglementa (absolut necesară), dar o fac târziu și cu efecte modeste. Dar o fac, mai ales în UE!
Această nouă ordine mondială fără „jandarmul” SUA și cu ONU care a pierdut mult din capacitatea de a reglementa practicile de „bune maniere” în relațiile interstatale, personal o consider mai toxică și de natură a îndrepta planeta spre conflicte majore, cum deja observăm. Revenirea la ordinea mondială instaurată după 1945, cu adaptările cerute de progresul tehnologic, este soluția, după mine! E o necesitate urgentă, pentru că „coarda este întinsă” de mulți actori economico-politici și este pe punctul să cedeze!!
