Un subiect des menționat în discursul public, dar rar analizat mai în detaliu, este cel al avantajelor și restricțiilor alianțelor economico-politice, deși România face parte dintr-o astfel de organizație (UE). Alianțe au fost de la începutul istoriei omenirii, pornind de la acțiunile comune ale cetelor primitive, continuând cu înțelegerile statale antice (între cetățile grecești, spre exemplu) și ajungând până la grupările moderne de state unite de interese comune economice și/sau de securitate. Dacă la începuturi aceste colaborări pe termen scurt aveau scopuri militare și de securitate, odată cu dezvoltarea comerțului au devenit și alianțe economice. Trebuie precizat că alianțe exclusiv economice nu există și colaborarea se extinde și pe plan geopolitic, de securitate și chiar militar. Dar în prezentul articol ne vom referi doar la aspectele economice ale alianțelor.
Alianțele cuprind state cu niveluri diferite de dezvoltare, cu puteri economice tot diferite, dar care au un scop comun și moduri de organizare social-politice asemănătoare. Rar întâlnim state cu regimuri autoritare într-o alianță a națiunilor democratice și invers. Dar „real politik” face, mai ales pe plan strategic și militar, să asistăm și la astfel de colaborări (vezi vestul democratic cu state autoritare din Africa sau America Latină). Forța economică diferită a membrilor alianței face ca rolul lor în ierarhia din cadrul ei să fie influențată clar. Avem „locomotive” (Germania, Franța în UE, SUA în NAFTA etc.), dar și membri care necesită sprijin din partea alianței (și România este un exemplu în UE). Liderii alianțelor au și avantaje, dar și responsabilități mai mari. Asistăm, în zona democratică, la o conducere colectivă, dar care are, absolut normal, și un lider sau doi.
Într-o alianță constituită prin acordul participanților (și nu „la comandă”, ca în cazul CAER), deciziile sunt colective și se exprimă prin votul fiecărei țări. În exces de democrație, eu consider că asistăm la o anomalie în această perioadă (mai ales în UE), respectiv dreptul de veto. Este timpul dictaturilor minorităților, ca în cazul Austriei față de acceptarea României în zona de liberă circulație, sau al Ungariei, în cazul sancționării Rusiei barbare. De ce nu o majoritate de două treimi în cazul deciziilor importante și majoritate simplă în rest? Pentru că așa este stipulat în statutul alianței, veți spune. Dar și acesta poate fi îmbunătățit.
Un subiect de permanente controverse în spațiul public este cel legat de instituțiile alianței, modul lor de funcționare și eficiența funcționarilor care activează în cadrul lor.
Criticii, în mod corect, subliniază birocrația, suprareglementarea și încărcarea „schemelor de personal”. Categoric, trebuie adaptate aceste instituții la noile realități (digitalizarea, spre exemplu), modul de pregătire a deciziilor (legile la nivel de alianță) trebuie accelerat, iar, în perspectivă, este necesară pregătirea pentru o integrare mai amplă și chiar o formă de organizare suprastatală gen Statele Unite ale Europei pe vechiul continent. Cred că, astfel, toate națiunile membre ale alianței devin mai puternice și bogate.
Incontestabil, ne îndreptăm spre o lume a alianțelor cu avantaje pentru toți, chiar dacă nu în aceeași măsură, pe plan economic, al siguranței într-o lume a conflictelor și a cadrului mult mai larg de dezvoltare a personalității fiecărui cetățean. Personal, nu consider că există o alternativă mai bună, precum mult clamata suveranitate totală. „Beneficiari” de o asemenea variantă suveranistă la modul absolut sunt cetățenii din Coreea de Nord. Cine dorește?
