N-a zis-o!

Destul de ciudat mecanismul ce izbutește să înșurubeze definitiv în mentalul colectiv nezise și nefăcute! Că de bine, că de rău, nu contează, „se zice”, purtător de îndoială, lasă nemotivat locul autoritarului „dixit!”, nimeni nu mai cercetează la rădăcina întâmplării: doar, pe șosea, nu te oprești să verifici soliditatea fiecărui pod înainte de a-l trece cu mașina! Galileo ar fi rostit, după condamnarea din 1633, răs-cunoscuta sintagmă „e pur si muove” (de fapt, corect, „eppur si muove” – totuși se învârte). Nu l-a auzit nici un contemporan, nu există nicio mărturie scrisă sau orală, de unde, atunci, informația și, mai ales, certitudinea ei? Când, târziu după moartea lui Galileo, Murillo (și Goya, în celălalt veac) l-a pictat pe astronom (Eminescu: „Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos / Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din haos…”) în închisoare, a inscripționat pe peretele celulei faimoasa propoziție. Posibil s-o fi preluat din cine știe ce izvor acum pierdut, posibil să fie vorba doar de imaginația pictorului. Pentru ca îndoiala, dacă va fi fost vreodată, să se topească deplin odată cu scurgerea celor cinci veacuri (dacă nu luăm în seamă și faptul că primul care a cutezat să spună că pământul se-nvârte n-a fost Galileo, ci, cu un veac înaintea lui, Copernic). Dar ce te faci când însuși presupusul autor neagă cu înverșunare cele ce i se atribuie? Încercați să-i clătinați unui intelectual din oricare mediu, chiar universitar-academic, convingerea că Malraux n-a spus niciodată „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”: veți fi privit cu milă, suspectat de incultură și bănuit de vinovată ne-ducere la biserică. Citatul cu pricina s-a lipit de mentalul nației mai strâns decât marca de scrisoare: pas de-l mai desprinde! Dezmințirile lui Malraux au fost vehemente – degeaba! „Mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînțeles, pentru că n-am de unde să știu” (interviu în „Le Point”, dec. 1975). Binecunoscuta sentință, Malraux, ministru al culturii fără diplomă de liceu (închipuiți-vă ce ar însemna asta la noi!), ar fi formulat-o într-o conversație dintr-un birou, fiind redată apoi în fel și chip de diverși conlocutori. De scris, Malraux n-a scris niciodată propoziția silnic atribuită, ba, de câte ori a avut prilejul, a protestat și a dezmințit. Să zicem, însă, că afirmația ar fi reală și-i aparține. Va fi secolul XXI fatalmente religios? Ce trebuie înțeles prin „religios”? Lecțiunea cvasi-generală de până acum a fost religios = creștin, drept pentru care a fost entuziast acceptată atât de catolici, cât și de ortodocși. Ar fi rămas probabil bună-n grad dacă evenimentele ultimului deceniu n-ar fi atras dramatic atenția Europei că „musulman” tot religios înseamnă, ba încă iscându-se și amenințarea fanatismului. Nu cumva Coranul va oblădui religiile lumii? Culmea: nu-i exclus ca viața să confirme… ceea ce Malraux n-a prezis! A doua chestiune se referă la exactitatea traducerii: dacă a spus cele ce i se atribuie, oricum, nu „religios” era cuvântul, ci „mistic”. Și nu-i deloc tot una! Altă aiureală: bazaconia cu „cadavrul din debara”. N-a zis-o Patapievici. Adică, a spus-o, dar cu alt sens – total invers: „unii consideră că…” Nu-i vorba despre o maculare a imaginii poetului; dimpotrivă, sunt condamnați cei care (vorba unui critic) „nu pot ieși din ograda literaturii române decât dându-i un bocanc în gură lui Eminescu”. Și totuși, dacă veți întreba în dreapta și-n stânga, veți constata că patru subiecți din cinci sunt siguri că-i Patapievici autorul enormității cu „cadavrul din debara”. Explicația este simplă: nefericite antecedente te pot face să crezi că Patapievici ar fi capabil să emită teza ce a revoltat o țară, numai că, întâi de toate, a spus-o în celălalt sens, și, apoi, autorul a declarat nu o dată că și-a modificat radical părerile despre români: vechile afirmații nu-l mai reprezintă. Ceea ce poate fi plauzibil: dumirirea târzie nu-i numaidecât voluptate națională; se practică pretutindeni de când hăul, mai ales în preajma marilor schimbări de traiect politic general. Discutabile sau nu, repoziționările se aseamănă, pe undeva, cu „revelațiile” mai mult sau mai puțin sincere ale țăranilor „dumiriți” din piesele, filmele și cărțile colectivizării. Oricum, dacă Galileo poate, cine știe, va fi rostit fatidicul „eppur si muove”, Malraux n-a formulat vreodată ceea ce i se atribuie, iar spusele lui Patapievici nu justifică nicidecum reproșul de les-Eminescu. „Adevărul – spunea Giordano Bruno – nu se schimbă pentru că este crezut sau nu de majoritatea oamenilor.”