N-a început, nu se sfârșește

Astăzi, la Suceava, ne întâlnim cei care, cu 60 de ani în urmă, absolveam Liceul „Ștefan cel Mare”. Câți am mai rămas. Ultimul plecat „dincolo”: fostul meu coleg de bancă, unanim apreciatul pictor Ion Grigore. Momentul aniversar îmbie la niscaiva filosofări pe tema „sic transit” și la obișnuitele tentative bilanțiere: ce ați izbutit în 60 de ani? De regulă, cu iz triumfalist: am făcut, am dres, mă consider împlinit. Mai ales prin copii, care iată-i realizați: și-au aflat locul și norocul, chiar performează, dar în alte colțuri de lume. Familiei tradiționale i-a luat locul familia internetului – noroc de Skype! Cei rămași la vatră ne ducem bătrânețile cum putem: nu-i o chestiune de fațadă strădania de a arăta că încă suntem „verzi” și că osul bucovinean rămâne pururi tânăr. Chiar așa, cu sfântă naivitate, încercăm să credem! Numai că, la o precedentă întâlnire aniversară, când o soție a scăpat pixul pe podea, din cei trei colegi care s-au repezit să-l ridice, doi au rămas în echer, înțepeniți de șale! Și tot atunci am decriptat adevăratul motiv al deselor ieșiri din aula Liceului: falnicii mei colegi arborau telefonul mobil cât mai la vedere, mimând convorbiri urgente și, cum ieșeau, o coteau către toaletă: beteșugurile, prostata, diabetul…
La absolvirea liceului cu zece clase eram niște copii speriați de 16 ani. Am fost născuți la vreme crâncenă de război, mama, panicată, m-a scos pe uliță cu tot cu cărucior la marele cutremur din 1940, am trăit seceta din ’46–’47, am mâncat vagoane de barabule prăjite, asezonate monoton cu eternul „chișleag” tradițional, am trecut printr-un refugiu crâncen (la întoarcere, n-am mai găsit nimic din bruma de lucruri agonisite acasă), am fost, cu mândrie copilărească, cei dintâi pionieri ai R.P.R., am isprăvit un liceu destul de rigid, învățând pe ruptelea, temându-ne de profesori și respectând profesorii, după care ne-am confruntat cu proba-probelor, examenul de admitere la facultate, cu sute și chiar mii de candidați pe câteva locuri (cele mai multe fiind rezervate pentru fiii de muncitori).
De aici încolo, tentativele bilanțiere se complică: pentru absolvenții unei facultăți e simplu – toți având aceeași meserie, nu-i greu de decelat performanța și de alcătuit lista realizaților întru profesie. Absolvenții de liceu s-au răspândit ca potârnichile, ajungând care inginer, care medic, profesor, contabil, preot, unii rămânând să trudească într-un etaj mai modest al organizării sociale, alții, poate, ratând pur și simplu inserția temeinică în rigorile competiției aspre ce-o impune viața. Am fost teribil de săraci, am copilărit trăind pe cartelă, ni s-a impus un orizont cultural mărginit în „obsedantul deceniu”, și doar datorită trudei de-a dreptul ilegale a unor profesori de la „Ștefan cel Mare” am izbutit să descoperim, fie și cu regretabilă întârziere, adevăratele temeiuri culturale ale românismului ce nu confundă patriotismul cu naționalismul.
Suceava era, în 1956, un târg oarecare. Poate spun vorbe mari, dar generația mea a adus-o în rândul orașelor respectabile. Sunt cei care au construit temeinic și la propriu, și la figurat, și-n domeniul edilitar, și-n cel industrial, și-n cultură, și-n realitatea agrară moldavă. Și material, și spiritual. Bătrâneii adunați astăzi în aula Liceului, dimpreună cu atâția alți anonimi reprezentanți ai aceleiași generații, pot considera că-s titularii resurecției naționale mai mult sau mai puțin împlinită în zilele noastre. N-au parte de întreg respectul cuvenit poate și din pricină că multe dintre cele de ei ctitorite, azi s-au dărâmat. Motivat sau nu. Investiția generoasă de trudă rămâne: e ușor să demolezi, e mult mai greu să edifici. Starea de pensionar care supraviețuiește, nu trăiește plenar și nu i-a rămas altceva ca modalitate de exprimare decât votul, simt că nu-i mulțumește și încearcă să demonstreze că nu și-au spus ultimul cuvânt. N-o pot face direct, dar pot întreține scânteia responsabilității față de destinul nației, într-o lume în care politicul imund și egoist tinde să acapareze orizontul tuturor trăirilor noastre. Ori de câte ori trec prin Suceava, poposesc în dreptul copacului ce l-am plantat la urcarea către „strek” prin muncă voluntară (ce voluntară nu prea era, dar utilă s-a dovedit a fi). E-un plop bătrân, scorburos, pe jumătate uscat. Care rezistă. Trăiește. A dat lăstari cât casa. Viața merge înainte. Nici n-a început, nici nu se sfârșește cu noi.
Un gând bun pentru uitații absolvenții de acum 60 de ani.