Muzica și Sfinții Părinți ai Bisericii

– Ce reprezintă introducerea instrumentelor de cântat în cult care vedem că s-a întâmplat în Apus? Este un plus sau un minus? De ce s-a făcut această mișcare?
Instrumentele folosite o vreme la cultul divin proveneau în special de la Templul iudaic (afară de orgă): chitare cu șapte corzi, alăuta, chimvalul, organonul, flautul și toate celelalte pomenite și astăzi în stihurile psalmilor, dar care în cultul creștin au dispărut treptat, până spre anul 800, când orga a fost făcută cadou de către împăratul bizantin Constantin Copronim lui Pipin cel Scurt, la anul 757. Ceva mai târziu, Carol ce Mare recomandă generalizarea orgii în cultul apusean, la început în bisericile din centre mari ale Apusului și apoi în toate lăcașurile de cult.
Acest fapt a atras după sine dezvoltarea în mileniul al II-lea a muzicii instrumentale și a celei corale, deci o dezvoltare pe verticală, pe când în răsărit, mai ales la greci, cântarea s-a dezvoltat pe orizontală, adică melismatic.
Aceasta s-a întâmplat din cauză că cei mai mulți Sfinți Părinți răsăriteni au preferat eliminarea instrumentelor în susținerea cântării, punând accentul pe vocea umană, organ al Duhului Sfânt. De altfel, și în Apus a rămas doar orga, care, bineînțeles, cuprinde întreaga gamă de instrumente. Fără să fim ipocriți, n-am putea spune că nu ne place orga, dar nouă ni se pare mai corectă folosirea vocii omenești în cultul divin.
„Și textul, și melodia trebuie să predispună la rugăciune…“
Muzica bisericească este Evanghelia cântată. Cum trebuie să ne raportăm la piesele muzicale, cum să primim cântarea, știind că așa cum spunea Fericitul Augustin, „dacă îmi place mai mult muzica decât conținutul, este deja un păcat?“
„Nu orice compoziție muzicală merită calificativul liturgică sau bisericească. Nu orice muzică profană se potrivește cu spațiul eclezial“, zicea regretatul preot, profesor, compozitor și dirijor sibian, Gheorghe Șoima (1911-1985), într-o carte intitulată „Funcțiunile muzicii liturgice“ (Sibiu, 1945).
Biserica creștină a refuzat și a respins întotdeauna efectele de tip teatral, spectaculoase și, în general, orice cântare care nu concordă cu atmosfera de religiozitate, de reculegere în smerenie, de rugăciune a cultului ortodox. Sfinții Părinți – răsăriteni și apuseni – au luat permanent atitudine împotriva cântării nepotrivite, pernicioase, teatrale și mai ales împotriva acelei muzici sau melodii care nu concordă cu frumusețea și doctrina textului liturgic, nemaivorbind de prozodie, adică de potrivirea ideii textului cu accentele tonice și ritmice ale unei melodii, așa încât să ne placă deopotrivă și una, și alta, adică și textul, și melodia, în aceeași măsură, căci altfel, îi dăm dreptate Fericitului Augustin, care spunea că „dacă îmi place mai mult muzica decât conținutul, este deja un păcat“.
Deci și textul, și melodia trebuie să predispună la rugăciune.
– Cântarea aduce darul Duhului Sfânt, spun Sfinții Părinți. Care este impactul muzicii în general asupra sufletului uman? Dar al muzicii bisericești?
Sfântul Vasile cel Mare, în „Cuvânt către tineri…“, îi îndeamnă pe cei vizați să-și păstreze nepătată curățenia sufletului printr-o cântare adecvată, zicând: „Să închidem urechile la cântecele care pervertesc sufletul, căci prin acest fel de cântare se nasc, în general, pasiunile servile și josnice. Să cântăm mai degrabă celălalt fel de cântare, ce conduce la bine, și de care se folosea David, poetul cântărilor sfinte“.
Interesante rămân comentariile la unii psalmi, atunci când același Sfânt Părinte vorbește de frumusețea psalmilor biblici, inspirați de Duhul Sfânt, căci unii obișnuiau probabil să cânte și psalmi neinspirați de Duhul Sfânt, cu totul particulari și nereceptați de comunitatea religioasă.
Analizând mai profund, ne dăm seama că muzica bisericească nu este și nu produce o simplă emoție. Ea are rolul de a mărturisi credința.
Cuvântul este conținutul muzicii. Explicați legătura între muzica bisericească și credință. Vorbiți despre poezia cântărilor bisericești.
De când e lumea, se știe că muzica, și în special cea religioasă, are o influență covârșitoare asupra sufletului omenesc și, prin extensie, asupra întregii naturi înconjurătoare (iarbă, flori, pomi, anumite viețuitoare), alinând chiar unele suferințe psihice și fizice. Este o constatare a medicinii moderne, ce nu poate fi contrazisă, dar mai ales o constatare a Bisericii creștine, care propovăduiește de veacuri credința, nădejdea și dragostea prin cuvânt și muzică.
Între muzică și imnografie există o legătură indestructibilă. Toate formele poeziei imnografice (tropar, condac, canon), ca și celelalte apărute ceva mai târziu (luminânde, voscresne, stihiri, slave) capătă o dublă importanță când sunt însoțite de melodii potrivite, creatoare de emoții religioase, în adevăratul sens al cuvântului, dar mai ales de bucurii duhovnicești și de învățături dogmatice profunde.
Istoricul celor opt glasuri din muzica psaltică
Părinte profesor, să vorbim puțin despre istoria muzicii bisericești. Mulți spun că muzica bizantină greacă este mama muzicii bisericești. Istoria spune că cele opt glasuri au fost compuse de un sirian, Sfântul Ioan Damaschin.
Muzica și toate celelalte arte constituie rezultatul și produsul efervescenței culturale a Imperiului Bizantin, care se întindea în aproape toată lumea orientală cunoscută înainte de Hristos și cucerită de Alexandru cel Mare (323 a.Hr.)
Ce este de fapt muzica bizantină?
Este cântarea bisericească și laică orientală, practicată în Bizanț, și nu numai aici, ci în tot spațiul geografic, destul de întins, care intra în sfera de influență a împăraților bizantini, elenismul jucând un rol principal.
Grecii cunoșteau din antichitate tetracordul, apoi pentacordul, heptacordul, scara diapazon și disdiapason. Modurile antice existau la greci înainte de creștinism, dar în forma în care le avem acum sunt un produs al creștinismului, al Sfinților Părinți din primele opt secole (Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Niceta de Remesiana, Ambrozie al Milanului, Roman Melodul, Andrei Criteanul), culminând cu Sfântul Ioan Damaschin (†749), cel care adună imnele deja existente, completându-le cu scrieri proprii, dând naștere Octoihului, care cuprinde cântări de sâmbătă și duminică dimineața, pe cele opt glasuri, moduri sau echuri bisericești, care existau în diferite provincii ale Imperiului Bizantin, cum ar fi Doria din Peloponezul Greciei, Lidia, Frigia, Milesia (Milet), toate din Asia Mică. Deci, nu cineva anume și nici măcar Sfântul Ioan Damaschin ar fi creat cele opt moduri; ele existau, dar trebuiau organizate.
Precizăm că aproape toți imnografii erau și melurgi (făcători, creatori de melodii) și melozi (cântăreți, executanți), iar, mai târziu, apar înfrumusețătorii, maistorii, exighisitorii sau îndreptătorii și traducătorii.
Așadar, creștinismul a prelucrat, de la caz la caz și după nevoile sale, bogatul patrimoniu muzical și imnografic al unei civilizații milenare. Sfinții Părinți au selectat cu mare grijă și sub inspirația Sfântului Duh, din mulțimea de stihuri și variante de cântare, ce se practicau în diferitele provincii ale imperiului, numai aceste opt versiuni de cântare, care, după constatările lor, se potriveau de minune cu atmosfera de pietate și de rugăciune ce trebuie să însoțească slujbele creștine.
(Augustin PĂUNOIU)