Muzică satanică? Pe dracu’!

Vorbăria din ultimele zile despre asocierea dintre muzica rock și satanism confirmă că ne aflăm cu vreo jumătate de secol în urma mentalităților mondiale. Nu putem ține pasul cu civilizația. Sunt momente în care îmi vine să cred că noi suntem cam în aceeași minte cu jihadiștii ăia care interpretează orice așa cum au chef și dau replici cu dinamită.
Modul cum este percepută muzica rock s-a schimbat; și nu de azi, de ieri. O confirmare este magnifica operă rock „Jesus Christ Superstar”, apărută în 1970, care transpune – pe acorduri moderne – ultima săptămână de viață a Mântuitorului, până la crucificarea lui. Compozitorul operei este Andrew Lloyd Webber, textul a fost scris de Tim Rice, rolul lui Iisus fiind interpretat de solistul vocal al formației Deep Purple, Ian Gillan.
Găsești vreo urmă de copită sau vreo împunsătură de coarne în „Jesus Christ Superstar”? Pe dracu! Dimpotrivă, opera este dumnezeiesc de frumoasă. Diavolul în persoană dacă ar asculta-o, și-ar revizui comportamentul și ar deveni un băiet de comitet, care își spune frumos rugăciunile.
„Jesus Christ Superstar” poate fi ascultată în întregime – pe comodul YouTube, de exemplu – sau pot fi degustate doar câteva cântece desprinse din întreg, cum ar fi „I don’t know how to love him” sau „Superstar”.
La început, Vaticanul a privit cu rezervă această creație. Ulterior însă, probabil și ca urmare a succesului uriaș la public, a acceptat-o, sfârșind prin a o binecuvânta. Căci nu există muzică satanică sau nesatanică: există doar muzică bună și muzică proastă, care în definitiv nici nu e muzică.
Din 1970 până amu’, în întreaga lume, au avut loc o grămadă de reprezentații cu această operă. Poate că ar fi bine dacă și operele din România ar include-o în repertoriul lor măcar ocazional. Așa le-ar mai ridica românilor – chiar și preoților – nivelul cultural și n-ar mai emite cu atâta ușurință tot fel de enormități.