Muzica religioasă

Documentele scrise ori iconografice ale antichității arată rolul important al instrumentelor muzicale în cadrul ceremoniilor de cult ale diferitelor popoare străvechi, ca și în viața cotidiană a acestora, de altfel.
Cel mai vechi izvor de informație scrisă privind istoria muzicii universale este Biblia sau Sfânta Scriptură. În ea găsim scris despre un nepot al lui Cain, pe nume Iubal, că el a fost „tatăl celor care cântă cu alăuta și cu cavalul” .
De la Iubal și până la David, muzica instrumentală a ocolit prin multe locuri și destinații, căutându-și adevărata menire în viața omului, pe care a avut-o de la început: apropierea de Creatorul său, restabilirea relațiilor întrerupte de păcat. Muzica a fost și este folosită atât de slujitorii lui Dumnezeu cît ți de slujitorii Satanei, constituind unul din cei mai puternici factori de modelare a omului în bine sau în rău.
Când Dumnezeu și-a ales un popor pe care să-l învețe calea întoarcerii și a mântuirii, i-a dat acestuia și o muzică potrivită cu acest plan, o muzică deosebită de cea a lumii idolatre sau de cea a muzicii distractive.
Organizarea serviciilor divine de pe vreme lui Moise, dar mai ales a acelora din timpul lui David si Solomon cuprindea și organizarea muzicii religioase.
Această organizare constă din:
1) Formarea unor cântăreți și a unor instrumentiști de profesie, din rândul Leviților. Talentul și iscusința lor muzicală trebuia să fie dublate de un devotament ales față de cauza lui Dumnezeu
2) Instrumentele trebuiau să fie dintre cele mai nobile din câte existau la ora aceea în practica muzicală a vremii, de asemenea și materialul din care erau construite.
Iată unele dintre materialele menționate în Biblie: santal, aur, argint, chiparos.
Instrumentele utilizate pe vreme lui David erau următoarele: harpe, lăute, timpane, fluiere, cavale, țambale, trâmbițe, chimvale, tobe.
Cum se foloseau aceste instrumente în cadrul ceremoniilor religioase?
Istoria muzicii precizează faptul că nici evreii, nici grecii și nici egiptenii nu au cunoscut știința armoniei sau a polifoniei. Muzica acestor popoare era exclusiv omofonă (pe o singură voce).
Toate instrumentele formației executau aceeași melodie, la unison cu corul. Noțiunea de muzică instrumentală apare abia în timpul renașterii (sec. XVI).
Întorcându-ne la epoca lui David, putem constata importanța deosebită ce se dădea acestei activități de către conducerea religioasă și civilă a statului, în frunte cu regele și marele preot.
În cartea Cronicilor se precizează ca David a format un corp de Leviți instrumentiști în număr de 4000 de persoane.
Ce număr va fi avut corul, care cânta acompaniat de acești instrumentiști? Un așa număr imens de cântăreți era imposibil de folosit concomitent din motive lesne de înțeles: spațiul, forța sonora, sincronizarea, etc. De aceea trebuie să luăm acest număr ca reprezentând o școală națională de muzică sacră, de unde regele îi recruta pe cei mai buni muzicieni pentru slujbele de la Templul din Ierusalim.
Cântăreții de elită erau împărțiți în 24 de formații instrumentale, fiecare formație având un dirijor și făcând slujba la Templu la rândul ei, prin tragere la sorți.
O formație muzicală era alcătuită din 12 instrumentiști, în total fiind 288 de muzicieni instrumentiști conduși de următorii patru dirijori și compozitori: David, Asaf, Iedutun, Heman.