Săptămâna trecută, cam pe vremea când echipele de fotbal se pregăteau de a doua etapă de cupe europene, noi, care n-avem nicio treabă cu ideea de performanță, trepidam în așteptarea verdictului CEDO în cazul Mutu, cel care reclamase Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne că în cazul său nu fusese tocmai imparțial. Curtea de la Strasbourg n-a găsit însă nimic în neregulă, ceea ce nu e de mirare, fiind vorba tot de judecători, adică exact cum se petrec lucrurile și în România, conform zicalei „magistrat la magistrat nu scoate ochii”! Cazul în sine este aparent simplu: Adrian Mutu a fost depistat pozitiv la un control antidrog „de uz intern”, adică efectuat de clubul la care juca atunci, Chelsea Londra. În asemenea situații, cluburile din lumea întreagă, probabil că și din restul Căii Lactee, îngroapă cazul. Sau dau o amendă simbolică, despre care nu află nici dracu’. Și îi recomandă jucătorului să ia legătura cu medicul clubului, eventual să facă și o cură de dezintoxicare. Nu și Chelsea. Nu atunci. Și nu cu Mutu. A cărui problemă reală nu era de fapt consumul de cocaină, ci Jose Mourinho, antrenorul său. Un ranchiunos, un răzbunător, o jigodie infatuată. Care și-a dus răzbunarea până la capăt, distrugându-i nu doar cariera lui Mutu, ci, practic, și întreaga viață. Dacă e printre dv. cineva care crede că Mutu era singurul care lua droguri din tot lotul de atunci al lui Chelsea, atunci ori n-aveți habar despre ce-i vorba, ori vă drogați! Strasbourg-ul reprezintă ultimul fir de ață de care s-a agățat Adi Mutu, sperând că și printre judecători ar putea exista vreo ființă cât de cât umană care să se-ntrebe pur și simplu: Ce a făcut, mă, nenorocitul ăsta încât să fie pus să plătească 17 milioane de euro? A trădat planeta? Și-a făcut o armă cu care să distrugă civilizația? A vrut să declanșeze al III-lea Război Mondial? Păi, s-avem pardon, dar cu așa sumă poți construi o rețea de trafic de stupefiante cu care să acoperi vreo două continente și care să te facă multimiliardar peste noapte.