Mustață, bacșiș, sărutări (și alte delicii) (I)

Comentez – cu delicii pe care sper că le veți gusta deplin și voi, dragi cititori – câteva relatări dintr-o carte veche, numită ”Când era bunica fată”. Amuzantul op luminează – la modul când anecdotic, când sobru – multe din moravurile (și năravurile) perioadei interbelice, unele greu de înțeles de către noi, trăitorii începutului de mileniu cu numărul trei.
Despre mustață.Prima secvență – cea a importanței mustății bărbatului, ca ”marker social”, și nu numai unul strict viril (cum crezui eu, bărbat neposesor de mustăți!) – este extrasă dintr-o gazetă băștinașă a anilor 920-930. Este, implicit, și o dovadă că femeile acelei vremi nu erau, chiar, cum am crede acum, niște biete supuse bărbaților, modeste și tăcute, simple executante ale voinței atotstăpânitoare a soțului lor. Dimpotrivă, aș zice! Dar… cetiți povestirea: ”Într-un restaurant cu ștaif mare, un domn care avea, din tinerețe, niște mustăți extraordinar de respectabile, s-a angajat, acolo, la berărie, la un pariu între bărbați: să le sacrifice, în schimbul unui pariu de o sută de mărci… și să apară acolo, a doua seară, cu totul lipsit de mustăți!
A doua seară, posesorul mustăților nu a mai apărut… ci doar un comisionar, care aducea o scrisoare, scrisă de mâna unei femei. Conținutul ei era următorul: ”Domnii mei… într-un moment de inexplicabilă ușurință, soțul meu s-a obligat, ieri, față de Domniile-voastre, în schimbul a o sută de mărci pentru un scop filantropic, să-și sacrifice prea-frumoasele lui mustăți… iar dumneavoastră v-ați dovedit destul de cruzi ca să primiți propunerea! Deoarece eu n-am poftă să sufăr din cauza filantropiei bărbatului meu, mă văd silită a vă da explicația că, la căsătorie, noi doi nu am făcut vreo separație de patrimoniu! În consecință, mustățile lui sunt mustățile mele! El nu avea nici un drept să dispună de ele! Mai ales că și tatăl lui – colonelul Popescu, de la roșiori – avea și el, ditamai mustăți sănătoase! Și eu nu mă pot ogoi, liniști, ca femeie… dacă nu-i voi simți, pe față ori pe trup… (e treaba noastră!) asprimea frumoaselor lui mustăți de ofițer român. Dacă, însă, veți stărui asupra pretenției dumneavoastră, vă stă la dispoziție calea judecății. P.S. Soțul meu nu poate apare, azi, în mijlocul dumneavoastră, deoarece cheia odăii lui se află la mine…”
Întrebare (glumeață): păi, de ce mai luptă femeile, azi, pentru ”egalitate”!? Mai departe, consemnez, amuzat (doar) parțial – de fapt, oarecum nostalgic după ”buna rânduială” a anilor interbelici – alte relatări ale unor evenimente, reguli de comportare și stări de fapt ce definesc, implicit, ceea ce azi am numi ”raporturile de gen”, bărbat/femeie (mă rog… e valabil și invers, pentru feministele înfocate: femeie/bărbat!) din romantica ”la belle epoque”.
Despre bacșiș: ”La noi, la români, bacșișul este un fel de impozit stabilit de veacuri. (Și valabil, mă tem eu, peste veacuri – n.a.) El se practică atât în case particulare, dar și – mai ales! – în instituțiile publice, întru corumperea amploaiatului de stat. (…) Un provincial a făcut un calcul asupra bacșișurilor pe care a trebuit să le distribuie doar într-o zi, în București: 1. La gară, ca să i se aducă bagajele, 0,50 lei. 2. Băiatului care i-a urcat bagajul, 0,50 lei. 3. La restaurant, chelnerului, 0,50 lei. 4. La cafenea, chelnerului, 0,50 lei. 4. La bărbier, băiatului servitor, 0,30 lei. 5. La cofetărie, după teatru: 0,20 lei. 6. Alte bacșișuri, neprevăzute, cam 2,50 lei. S-ar mai adăuga 10 lei, prețul mesei date – cu onorarea mofturilor culinare ale amantei acestuia! – de provincial, secretarului ministrului unde provincialul avea interes…
Reiese un total de 15 lei! Mult! Cam cât este leafa unui amploaiat debutant în biata noastră țărișoară! Suntem, noi, oare, în drept a ne plânge? Nu, căci acest abuz se menține în România numai grație slăbiciunii noastre, a românilor, care nu vrem (ori nu putem? – n.a.) să rupem pe vecie cu acest obicei detestabil.”