Musca la arat

Marți, 13 februarie, s-a sărbătorit Ziua Internațională a Radioului. Tema din acest an: radioul și sporturile. Principala emisiune dedicată evenimentului a avut trei invitați: o fostă ministră și doi parlamentari. Persoane, altfel, cât se poate de onorabile, numai că în astfel de prilejuri microfonul s-ar cuveni oferit în primul rând realizatorilor emisiunilor sportive, că de ascultători e plină țara și de discursuri parlamentare suntem sătui până-n gât. Cu atât mai mult cu cât statutul de prieten și promotor al sportului radioul și l-a constituit prin truda realizatorilor de emisiuni, unii dintre ei, acum septuagenari și octogenari, cu toții păstrători ai unui adevărat tezaur de amintiri din istoria sportului, cât și a relației radio-sporturi. M-aș fi așteptat ca invitatul de onoare să fie Ion Gițulescu, care, în aceeași săptămână din februarie 2018, împlinea 88 de ani. A condus vreme de 19 ani Secția de sport a Radiodifuziunii, a transmis comentarii de la șapte olimpiade, patru campionate mondiale de fotbal, trei de handbal, și de la mii de competiții interne. Între altele, a ctitorit emisiunea „Fotbal, minut cu minut”, la vremea ei realizare gazetărească de vârf în acest colț de lume. Mai reprezentativ a fost considerat Teoharie Coca-Cozma (!) într-o vreme truditor harnic în emisiunile matinale de actualități, dar, prin comparație cu Ghițulescu, complet nesemnificativ pentru ceea ce a însemnat sportul la Radio România. Regretabilă lipsa de inspirație a diriguitorilor Societății Române de Radiodifuziune taman de ziua ei; s-o trecem în contul ghinioanelor, fiindcă a fost și marți, și 13. Fără îndoială că tema „radioul și sporturile” ar fi putut constitui un bun prilej nu numai pentru prefirat amintiri, ci și pentru a lua în discuție subiectul „virtuțile și tarele comentariului sportiv”, lăsat în ultima pe vreme pe mâna oricui se nimerește… Istoria sportului la radio la mijlocul veacului XX , nu numai pilduitoare, ci și surprinzătoare chiar, nici măcar nu-i bănuită, darămite cunoscută. Ultima transmisie directă, de la Zürich (Elveția-România 7-1!), am făcut-o în urmă cu mai bine de 50 de ani. Prima, sub oblăduirea lui Ghițulescu, cu cinci ani înainte; care era condiția comentatorului atunci? Tehnic, precară. În toată România existau cabine de transmisie doar la București, pe stadionul „23 August”. Un meci al Naționalei de fotbal, la Ankara, l-am transmis literalmente din mijlocul tribunei, înconjurat de turcaleți care băteau în tobe și suflau în goarne. Nu numai de pe stadioanele din țară am relatat de pe tușă, ci și de la Zagreb, Cracovia, Zürich – ba chiar și de pe San Siro, la Milano (acolo chiar nu înțeleg de ce nu am fost amplasat la masa presei). Nu exista conexiune prin satelit, transmisia călătorea „pe sârme”, prin circuite telefonice și, ades, era distorsionată, ori se poticnea pe traseu. Televiziunea era (la noi) la începuturi și, desigur, doar alb-negru. Însă nu tehnica epocii constituia marele bai, ci rigorile născute din teama față de cuvântul „scăpat” în eter. Singurul locșor din România în care cenzura era din plecare învinsă rămânea comentariul sportiv în direct: vorba nu putea fi prinsă din văzduh și adusă înapoi! Urmau, însă, consecințele. Noutatea cu echipă unită (a Coreii de Nord și de Sud la Olimpiada de iarnă) e…veche: în anii ’60, RDG și RFG au venit la Campionatul internațional de atletism de la București cu o echipă unită. Iar în transmisia de pe răposatul Stadion al Republicii, am spus tot timpul, în loc de „echipa unită a Germaniei”, „echipa Germaniei unite”! Ce scandal a ieșit! Este și câte ceva de păstrat din experiența acelor ani. Cum ar fi post-controlul intern: radioul își înregistra propriile emisiuni, după care le analiza din toate punctele de vedere, inclusiv acela al corectitudinii gramaticale. N-ar fi fost posibile, atunci, anti-performanțe precum cele oferite la Look tv de un tânăr și amibițios june crainic, obsedat de ambiția limbajului elevat și îngrijiit. O face la modul urechist și incult, parazitând relatarea cu o căruță de „către” ridicole și complet inutile („mingea se lovește de către bară”, „X este faultat de către Y”…) și, dornic s-o facă pe intelectualul, ne informează că „Z iese fortuit de pe teren”, habar n-având ce-nseamnă „fortuit” („întâmplător”) și de unde vine. N-ar fi fost tolerate nici bolboroselile ridicole ale lui Ilie Dobre, care nu-i capabil să comunice până la capăt nimic inteligibil în afara eternului „pe partea stângăăă”. Și cum văd că se anunță o nouă premiere a urletului neanderthalian cu care Ilie consideră că „descrie” oricare gol, poate-i bine să precizez că am cercetat cum e cu premiile mereu și victorios consemnate în presa noastră. După cum aflăm de pe site-ul „prestigioasei” firme particulare din Miami (wrc2015 @worldrecordacademy), „Puteți comanda la noi, contra cost, certificatul Dvs. de record mondial.