Munții noștri aur poartă

„Munții noștri aur poartă / Noi cerșim din poartă-n poartă”. De regulă, cam atât se citează din poezia lui Goga „Munții noștri”. Ar mai fi cel puțin un distih de interes și cât se poate de actual: „Însă hoții-s chiar din țară / Trădători la cei de-afară” – fiindcă cele ce se întâmplă acum cu aurul românesc pare din ce în ce mai ciudat. Nu se mai exploatează, întrucât zăcămintele ar fi epuizate. Minele s-au închis și datorită faptului că statul nu mai cumpără aur (i se permite să dețină doar 15% din valoarea rezervei valutare), iar legile obligă direcționarea producției de metale prețioase exclusiv către Banca Națională. Care… nu mai cumpără și pace!
Faptul că aur în valoare de 32 de miliarde de euro „zace” depus la Banca Angliei e-o falsă alarmă: depozitul asigură credibilitatea valutară a țării. Ăsta-i procedeul, într-un fel sau altul toți îl aplică. Cu adevărat alarmant rămâne însă faptul că exact perimetrele miniere considerate epuizate și închise au fost repede concesionate. Cui? Evident, unor companii străine. Un președinte al Institutului Geologic Român a declarat în presă că subsolul României încă tezaurizează aur în valoare de cel puțin 54 de miliarde de dolari (alte estimări avansează cifre mult mai mari: 250 de miliarde), iar „toate firmele străine au mers la punct ochit, punct lovit, adică au obținut licențe de prospecțiuni și exploatare pe zonele cele mai bogate.” Cum așa? Explică un fost director al Institutului de Proiectări miniere: mai întâi hărțile secrete au devenit, după 1989, publice, pentru ca, în 1992, de la sediul instituției să dispară toate profilurile geologice realizate cu mare trudă între 1925 și 1990. Vândute, se pare, cât se poate de ieftin: cu 10.000 de dolari. O fi descoperit SRI-ul cine-a fost „trădător la cei de-afară”?
Azi, dacă încerci să afli cui i s-au atribuit licențele de exploatare ești refuzat: documentațiile cu pricina fac parte din categoria informațiilor clasificate. Că nu-i deloc constituțional (vezi art. 136), asta-i altceva; cum-necum, companiile străine încă exploatează zone aurifere de care pur și simplu România s-a lepădat. Probabil, de bogați ce suntem! Iar statul primește redevențe ridicole: 4% (în Africa de Sud redevența este de 20%). Dar, vorba lui Goga, munții noștri aur (încă, n.n.) poartă: ar mai exista vreo 6.000 de tone în subteran. Principalul zăcământ aflându-se, desigur, la Roșia Montană. Zace pur și simplu în străfundurile pământului, așteptând ce? Am fost din nou, și în septembrie, la Roșia Montană: jale! Tărâm mort: minele închise, tineretul plecat cine știe unde, pe străzile asfaltate cândva de compania canadiană mai trece, din an în paște, câte-o băbuță singuratică…
Prima dată când am ajuns pe aici încă mai funcționau două birouri de prezentare: unul de susținere a exploatării, altul, sub egida lui Soros, de combatere a proiectului. Au dispărut și ele: liniște, tihnă, pace și sărăcie lucie. Cine mai amintește azi de proiectul Roșia Montană, rămas într-un inert stand-by întemeiat pe emoțional, riscă să fie înseriat între inamicii odioși ai prezervării mediului, întrucât procesarea minereului urma să se facă prin cianurare. Soluție uzitată pretutindeni în lume (Suedia a deschis în 2009 alte două noi astfel de exploatări, și de n-or fi suedezii scrupuloși cu mediul!).
Tot toamna trecută am ajuns și la Cavnic, să văd ce a mai rămas din Logolda. Modeste și potopite de iederă, ruinele Logoldei depun mărturie despre cea dintâi topitorie de aur din Europa care a aplicat (încă din 1862, deci cu 155 de ani în urmă!) tehnologia cianurării. Mai știe cineva că deținem întâietatea? Am fost primii de pe continent în utilizarea soluției, ocupam locul 5 în lume la producția de aur. Și până la închiderea mineritului, la Roșia s-a folosit tot cianurarea, că, oricum, altă soluție nu-i. Cândva dam Europei lecții, acum am devenit elevi în rândul patru, banca de la geam. A trecut un veac și jumătate în care românii au folosit cianurarea, nici un dezastru, n-a murit nimeni, nu s-au produs mutații genetice, iar canadienii ofereau, la Roșia, o protecție generală cu mult mai sigură decât normele internaționale. Nu știu cum or fi obținut, la noi, primele aprobări, poate nu-i lucru curat, poate alții (deși nu prea văd cine…) ar fi oferit o redevență mai consistentă, poate noi înșine ne-am fi putut angaja direct în scoaterea celor 250 de tone din străfundurile Apusenilor (și nu-i vorba doar despre aur și argint!), dar a le lăsa să zacă acolo în așteptarea unui eventual alt stăpân al meleagurilor transilvane, cum s-a sugerat în Parlamentul de la Budapesta, reprezintă un umilitor și păgubos non-combat. Românii cerșesc din poartă-n poartă împrumuturi internaționale, deși stau cu fundul pe un formidabil tezaur, uitându-se cu spaimă la drobul de sare de pe horn: dacă, Doamne ferește, cade?